Mi-am petrecut copilăria la bloc. Un bloc de patru etaje, fără lift. După-amiezele de vară erau un vis frumos, nesfârşit, nu simţeam căldura – deşi n-aveam nici aer condiţionat, nici termopane -, nu simţeam plictisul, mă cufundam în romane de aventuri şi mâncam ciocolată chinezească. Mama lucra pe atunci ca bibliotecară şi îmi aducea cărţi, multe cărţi şi, pe deasupra, îmi strecura uneori şi câte o ciocolată învelită în ambalaj cu pagode, primită de la vreun student la filosofie.

În rest, nimic tragic nu se întâmpla. Zilele curgeau ca nopţile. Nopţile însă, uneori, întârziau să vină. Nu puteam dormi. Într-una din rarele sale excursii pe acasă, tata, geolog de profesie, îmi spusese o vorbă: închide ochii şi imaginează-ţi ce e mai frumos pe lume. Adică, ce? l-am întrebat. Adică, mi-a răspuns tata, imaginează-ţi o păşune verde cu animale…

Am închis ochii şi mi-am imaginat o păşune verde doldora de animale. Degeaba, somnul se lăsa aşteptat. Atunci am mai încercat o dată: mi-am imaginat că port cea mai frumoasă rochie, că am în păr cele mai frumoase agrafe, unele pe care le văzusem în necherman. Eram, ce să mai, cea mai tare gagică din zonă, piepturile se umflau de emoţie, respiraţiile se tăiau… Am adormit instantaneu.

Dar tragic nu se întâmpla nimic. Serile ieşeam la joacă. Uneori jucam “Ţurca” , alteori jucam „Ţările”, eram indieni, eram vardişti, eram sportivi internaţionali şi luptam pentru un titlu. Alteori ne priveam degetele picioarelor, sprijineam un gard şi inventam jocuri. Dacă se lăsa frigul, jucam leapşa. Uneori ne spărgeam capetele, alteori ne rupeam mâinile. Cei mai nefericiţi dintre noi umblau cu ochii umflaţi şi nasul spart, urlând de mama focului, iar cei mai norocoşi îşi juleau genunchii.

N-o luam în tragic. Maximum de tragism era când şosetele albe, trei sferturi, deveneau negre sau când Sandu se îmbăta, îşi bătea nevasta bolnavă şi rugăminţile ei răzbăteau prin noapte, până la geamurile noastre. Aveau trei copii şi locuia vizavi, puteam să-i văd desluşit în bucătăria lor strâmtă, certându-se. Dar nu vroiam.

Femeia lui Sandu s-a prăpădit până la urmă. Lumea ieşise buluc la ferestre. Nu înţelegeam de ce, se înghesuiau câte doi-trei la un geam, să zărească chipul stafidit al moartei. Trăiam o mirare continuă: de unde atâta curiozitate pentru ceva urât şi, de altfel, lipsit de interes? Mai târziu aveam să înţeleg că, în copilăria mea, fusesem fericită pentru că nu privisem niciodată chipul morţilor. Chipul morţilor se afla în figurina de ceară aşezată pompos în lada căptuşită cu satin, dar chipul viilor se afla în cer.

Eram fericită şi pentru că n-aveam lift. Uram lifturile. Nu erau cu nimic mai presus decât coşciugele care coboară în pământ. În excursia din C9, scara 1, eram simplu voyeur. Plecam încolonaţi câte 10-15. Cinci se suiau în lift şi urcau chiar până la etajul zece al blocului, restul aşteptau să le vină rândul şi ţineau de şase la parter. Alţii, înciudaţi că timpul le trece aşa greu, blocau ascensorul cu monede de 5 bani.

Pe urmă ne întorceam la blocul nostru cu patru etaje. „În spate”, adică în spatele blocului, erau garajele, iar de-a lungul garajelor, se întindeau « canalele ». Canalele astea, nu ştia nimeni la ce foloseau, dar erau acoperite cu capace din beton, cu aerisire, şi în aerisirile astea, ori prin vreo spărtură a capacului, cei mai neatenţi îşi prindeau laba piciorului şi nu mai putea scăpa de acolo decât renunţand la încălţăminte. Tot aici se găseau şobolanii. Sau pe aici umblau, pentru că sediul lor general se afla în ghena blocului, în care se putea ajunge atât din scară, cât şi din stradă.

„Cel mai periculos e din scară”, mi-a spus tata odată, într-una din rarele sale excursii pe acasă. “Dacă o iei prin scară, a continuat el, există pericolul ca pramatiile să-ţi sară în cap ori direct pe faţă, pentru că mişună pe ţevi, trăiesc în colonii şi sunt foarte inteligente, nu ştii la ce să te-aştepţi. Azi am văzut una cât o pisică, cu blana neagră şi ochii roşii, cu dinţii albi şi lungi ca de fildeş…”

Nimeni nu se înghesuia să arunce gunoiul la noi în bloc. Şobolanii deţineau controlul. Odată am vrut să-i arăt lui tata că poveştile lui din ghenă nu ţin în ochii mei. Chiar sub geamul nostru, am găsit, într-o zi, un şobolan mort. Stăteam pe vine şi îl priveam fix, încercând să mă familiarizez cu chipul morţii. Pentru că în jurul meu se strânseseră toţi copiii de pe stradă plus alţi câţiva de pe străzile vecine, am început să mângâi micul animal cu mişcări sigure, din vârful botului până la coadă. „Poate n-a murit”, am auzit atunci mai timid, apoi din ce în ce mai aprins, din toate părţile.

Şocat, de la etajul trei al copilăriei mele, tata urmărea scena. “Ca s-o ţii minte, de-aia”, a argumentat el mai târziu, răspunzând întrebării mele “de ce mă baţi?” şi croindu-mi încă vreo două-trei palme de întărire.

Pe urmă m-am îndrăgostit de mai multe ori, am râs şi am plâns, dar tata n-a mai intervenit, eram deja mare. În plus, era mai mereu plecat şi numai în chip de excursie se întâmpla, când şi când, să ajungă acasă.

Însă, pentru că toate au avut o explicaţie, nimic tragic nu s-a întâmplat în copilăria mea. Blocul, cu miraculoasa lui arhitectură repetitivă, îmi sugera că toate experienţele sunt egale în această lume, că cine suntem noi, oamenii, să alegem între bine şi rău.