Primii care au trecut de partea învingătorilor au fost cei care avuseseră şi mai înainte oarecare legături cu Moscova. Unii erau doar antifascişti. În 1932, la Chişinău, pe atunci oraş al României, prof. Petre Constantinescu-Iaşi înfiinţase asociaţia ,,Amicii URSS’’, după modelul unor asociaţii similare existente în Occident şi aflate sub umbrela tutelară a Kominternului. Printre participanţii fondatori ai acestei asociaţii procomuniste găsim mai mulţi intelectuali, dar vom aminti doar pe acei care se vor manifesta mai ales în domeniul culturii după 1944 ori au influenţat traictoria ei: Mihai Beniuc, Radu Boureanu, F. Brunea-Fox, Şerban Cioculescu, N. D. Cocea, Mac Constantinescu, Ion Hudiţă (arestat la 1 octombrie 1947 ca fost deputat al P.N.Ţ. şi fost ministru), Marcel Iancu, Prof. C. I. Parhon, Grigore T. Popa, M. Ralea, Ştefan Roll, Al. Rosetti, Alex. Sahia, Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Petre Pandrea. Erau şi alte prestigioase nume care aveau ca principiu că „învăţămintele pe care le putem găsi în Rusia (sovietică) fac mai mult decât toate bibliotecile lumii”.

Odată cu desfiinţarea Academiei (şi a celor de Medicină şi de Ştiinţe, suprimate prin acelaşi decret, nr. 76/9 iunie 1948, semnat de C. I. Parhon - preşedinte al Prezidiului RPR, Marin-Florea Ionescu - vicepreşedinte şi Avram Bunaciu - ministru al Justiţiei), peste o sută de ,,nemuritori’’, membri titulari, de onoare sau corespondenţi, au fost supuşi unor presiuni psihice şi fizice vecine cu nebunia, omorâţi în închisori sau hăituiţi în aşa-zisa libertate până în momentul dispariţiei lor fizice, care a urmat dispariţiei intelectuale (prin suprimarea dreptului de semnătură). “ Fiind purtătorii celui mai înalt mesaj al istoriei noastre - limba română -, Academia și Sextil Pușcariu sunt, imediat după 23 august 1944, primii “puși la zid”: în paginile foii editate de N.D.Cocea (“Victoria” din 20 octombrie 1944), Geo Dumitrescu arăta cu degetul Academia Română, care ar fi fost atunci un “club penibil de reacționarism și senilitate”. Si, printre “reacționarii senile”, citează pe S. Puscariu, D. Caracostea, I.Al. Brătescu-Voinești. Peste trei ani (“Contemporanul”, 20 oct.1947), Sextil Pușcariu era citat de un V. Enăchescu printre “criminalii de război” încă nejudecați, alături de Ion Petrovici și Gh. Brătianu. Același “Contemporanul” (20 febr. 1948) aducea “dovezi” suplimentare împotriva “criminalilor de război” - comunicările și conferințele ținute de Sextil Pușcariu la universitățile din Apus. Așadar, deși nu apare în anexa Decretului 76/1948, S.Pușcariu era, cel puțin în ochii acuzatorilor de circumstanță, deja “criminal de război” și suprimat.”

Printre cei suprimaţi la 9 iunie 1948 şi care nu au mai fost recuperaţi de noua academie comunistă cât timp au mai trăit, găsim nume prestigioase ca : C. I. Angelescu, N. Bagdasar, Ioan A. Bassarabescu, mitropolitul N. Bălan, N. Bănescu, Şt. Bezdechi, Lucian Blaga, Constantin Brăiloiu, Gheorghe I. Brătianu, Mircea Cancicov, D. Caracostea, M. Codreanu, episcopul N. Colan, M. Costăchescu, Nic. N. Donici, Virgil Drăghiceanu, George Fotino, Dionisie Germani, Artur Gorovei, Pantelimon Halipa, Emil Haţieganu, episcopul Iuliu Hossu, N. Ionescu-Siseşti, C. Karadja, Alex. Lăpedatu, Constantin. Levaditi, Iuliu Maniu, Simion Mehedinţi, George G. Mironescu, Iuliu Moldovan, Basil Munteanu, Petre P. Negulescu, Ioan I. Nistor, Petre P. Panaitescu, Ion Petrovici, Gr. T. Popa, C. Rădulescu-Motru, Generalul Radu R. Rosetti, Al. Tzigara-Samurcaş, P. Sergescu, V. Slăvescu, Marius Sturdza, Florian Ştefănescu-Goangă, Grigore Tăuşan, Paul Teodorescu, Traian Vuia şi alţii, fie morţi în detenţie, fie stingându-se în uitare. Suprimarea elitelor ţării îşi continua parcursul, încet dar sigur.

Împărţirea teritorială a ţării în judeţe dispare, lăsând loc unei noi sistematizări, după modelul sovietic, pe regiuni (în număr de 18), dintre care regiunea Stalin, cu capitala Oraşul Stalin, noua denumire a vechiului burg Brașov. Bucureştiul este împărţit pe raioane, după modelul sovietic, opt la număr, numite : I. V. Stalin, 1 Mai, 23 August, T. Vladimirescu, N. Bălcescu, V. I. Lenin, Ghe. Gheorghiu-Dej şi Griviţa Roşie. Precum se vede, două dintre ele trebuie să amintească musai de mai marele partidului communist, tovarăşul Dej, care lucrase la uzinele Griviţa. Nu mai vorbim de schimbarea drapelelor. Roşul triumfă, e omniprezent. Doar e simbolul sângelui…

Primii care cred că şi-au aflat, în sfârşit, locul sub soare sunt oameni politici simpatizanţi ai comunismului, intelectuali de stânga, scriitori şi ziarişti care se socoteau deasupra locului pe care li-l rezervaseră (sau nu) istoricii literari. Nu încape nicio îndoială că unii dintre ei erau sinceri, fuseseră indignaţi sau persecutaţi de conducerea legionară şi de dictatura antonesciană. Alţii erau sătui de război şi doritori de stabilitate, pe care credeau că o găsesc acum sub ocrotirea puterii sovietice. Dar această justificare nu se susţine decât cel mult doi-trei ani, până încep arestările fără nicio noimă şi când teroarea se geralizează.

Însă ce poliţe ar fi avut de plătit Mihai Ralea, la ce nedreptăţi îl supusese regimul burghezo-moşieresc? Născut în 1896, la Huşi, pe moşia părintească, făcuse studii la Paris, unde-și luase și doctoratul, fusese ministru ţărănist, ministru sub Carol al II-lea, devenise profesor universitar, condusese, alături de G. Călinesc, revista “Viaţa Românească, publicase zeci de cărţi şi scrisese ce-i dorise sufletul şi-l preocupase mintea. Tot cam la fel Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu: fiecare după puterile şi dorinţa lui.

Printre naivii care au aderat la comunism şi la realismul socialist i-am putea considera pe Geo Dumitrescu (născut în 1920), Mihu Dragomir (1919), Vladimir Colin (Jean Colin, n. 1921), Titus Popovici (n. 1930). Ei vor fi răsplătiți de regim: Geo Dumitrescu va deveni redactor șef la principala revistă a Uniunii scriitorilor, membru corespondent al Academiei Române, în anul 1993. Mihu Dragomir va fi numai redactor la “Viața românească”, apoi redactor șef la revista “Tînărul scriitor”, profesor la școala de literatură Mihai Eminescu. Vladimir Colin va publica volume întregi de literatură submediocră, dar științifico-fantastică, va fi redactor la revista literară Flacăra, secretar general de redacţie la “Viaţa românească”, activist la Comitetul central U.T.C. Titus Popovici va fi membru al Comitetului Central al P.C.R.

În anul 1946, începe să apară, săptămânal, la Bucureşti revista Contemporanul, organ al Ministerului Culturii, apoi al Comitetului de stat pentru cultură şi artă. Sunt adunate, în paginile revistei, semnăturile autorilor din toate generaţiile, de la patriarhul scrisului, Mihail Sadoveanu, la suava Ana Blandiana. Unii sunt versaţi în ale scrisului (G. Călinescu, T. Arghezi, Geo Bogza, Tudor Muşatescu, Zaharia Stancu, E. Jebeleanu, Ion Călugăru, alţii “juni corupţi”: Ioanichie Olteanu, N. Tertulian, Paul Georgesu, T. Mazilu, Dan Zamfirescu, Nicolae Manolescu, Paul Anghel, Ana Blandiana. Toţi ştiu să scrie. Scriu pe linie. Linia partidului. Schimbarea numelui rubricii lui G. Călinescu spune tot. Nu mai scrie Cronica mizantropului, ci Cronica optimistului. Gaudeamus igitur! Evident, nu lipsesc viitorii susţinători ai proletcultismului, dar îşi anunţă dispoziţiile: Maria Banuş, Ov. S. Crohmălniceanu, V. Porumbacu, Petru Vintilă, Paul Georgescu, S. Damian.
În 1947 Miron Radu Paraschivescu ajunge redactor şef la Revista literară, după ce făcuse ordine în literatură la revista Orizont (1944-1947). Revista publică opinii “asupra caracterelor şi principiilor ce trebuie să stea la baza literaturii viitoare şi traduceri din literature sovietică.” Era şi cazul să le spună cineva scriitorilor români cum este cu principiile ce trebuie… De parcă nu ar fi fost suficient să se deducă noua direcţie după numele colaboratorilor: Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, E. Jebeleanu, Mihu Dragomir, Petru Vintilă, D. Micu, Laurenţiu Fulga, Aurel Baranga. Toţi verificaţi şi aflaţi pe drumul bun, adică drumul nou, socialist.

Cu săptămână înainte, M. R. Paraschivescu îşi exprimase opţiunile chiar în ziarul “Scânteia” din 16 martie 1947, sub titlul “Drumurile unui poet: Tudor Arghezi”. Merepeul, cum îl alintau prietenii, era, în subtext, supărat că Arghezi primise Premiul naţional prntru poezie. Dar nu-l deranjează, chipurile, poezia lui Arghezi, ci atitudinea lui politică: “Să fie, oare, poetul premiului naţional atât de adânc viciat, încât să nu înţeleagă că în climatul politic al României de azi, a apărut un alt fel de partid politic, „Partidul cinstiţilor”, cum îl ştiu prea bine muncitorii ce-1 sprijină cu braţul, munca şi nădejdile lor, să nu fi priceput într-adevăr dl. Tudor Arghezi că undeva, în cele mai tainice străfunduri ale acestui popor, se dă azi fierbintea bătălie a omului cu sine însuşi, tocmai fiindcă un om adevărat nu crede că viaţa e doar o porcărie, dar crede cu tărie că şi de-ar fi aşa, ea poate fi schimbată prin luptă? Sau să fie oare, într-adevăr, incapabil poetul T. Arghezi de această revoluţii lăuntrică, de această depăşire faţă cu sine însuşi?” De unde ştia poetul, critic literar improvizat al „organului” Scânteia M.R. Paraschivescu cum stă Arghezi cu revoluţia lăuntrică? Dintr-o poezie, din care şi citează, fără să uite a preciza că „versurile au apărut într-un număr de acum vreun an al „Revistei Fundaţiilor Regale”, nume care începe să sune urât:

„Materialele de cinste, eu te-nvăţ
Să ştii şi tu, ca om, că la bătaie
Nu sunt acelea ce stau băţ,
Ci celelalte, care se-ncovoaie... “

Aşa o fi crezând Arghezi, care era poet, M.R. Paraschivescu, comunistul, ştie altfel: „Noi le-am numi mai degrabă materiale de scârbă, nu de preţ. Căci una e să te adânceşti pe tine, recunoscându-ţi cinstit şi drept greşeala, şi asta presupune mult mai multă tărie lăuntrică, decât să te pleci slugarnic tuturor vânturilor şi deşertăciunilor de-o clipă.” Se anunţă, încet încet, procesul reeducării, care va culmina cu tragedia de la puşcăria Piteşti, imposibil de redat în cuvinte, în faţa căreia, probabil, geniul lui Dante ar fi amuţit.
Atacul „la baionetă” al lui M. R. Paraschivescu din „Scânteia” pornea de la un articol al lui Arghezi, pe care-l reprodusese şi „Dreptatea” ( Foaia dlui Maniu, cum o numeşte M.R.P.), „aflată în mare carenţă de ideologie, şi compensată de urgenţă prin domnii Vl. Streinu, Şerban Cioculescu, Coposu şi C. Tonegaru...” Peste două săptămâni, Paul Cornea se va ocupa de unul dintre „demascaţi”, tot în oficosul partidului comunist, în articolul „Tendinţe în opera de artă... sau paradoxul dlui Streinu” ( „Scânteia”, 16 martie, 1947). În anul 2010, în revista “România literară” prozatorul C. Țoiu are în continuare amintiri plăcute despre acest visător, un răsfățat al regimului comunist. Avea, în adevăr, toate datele să fie răsfățat: era brunet, criticase burghezia, iubea cântecele țigănești, cultiva liderii bolșevici, avea casă de vacanță alaături de tovarășul Gogu Rădulescu, era capricios, știa să-și aleagă bucata grasă la masa noilor îmbogățiți și susținea oniriștii, pe cei care nu puteau sau nu știau să atace direct realitatea.

Vina criticului literar Vladimir Streinu îi pare lui Paul Cornea şi mai mare decât a lui Arghezi, căci ar cuprinde chiar atacuri la adresa comuniştilor francezi, în condiţiile în care se ştia (ştia dl. Paul Cornea!), nu-ţi place un scriitor comunist, dai în doctrina literară a partidului comunist, deci dai în Internaţionala comunistă. „Dl. Streinu, scrie Paul Cornea, polemizează de data asta cu Partidul Comunist Francez, dornic probabil să lichideze stânga franceză aşa cum - ştie toată lumea! - a isprăvit-o rapid pe cea românească. Domnia sa afirmă că estetica propusă de comunişti este partizană (ceea ce duce la stil cazarmă, fabrică, propagandă etc!) şi că prin această concepţie dispare orice deosebire între francezul comunist şi germanul hitlerist!”... O observaţie de bun simţ a lui Streinu, verificată de istorie, după care extremele se atrag, devine pentru Paul Cornea cap de acuzare împotriva criticului: „Afirmaţia din urmă, obrăznicie neîndrăznită până acum, pe câte ştim, nici măcar de organul P.N.Ţ., nu merită să fie discutată. Înseamnă să terfelim amintirea unei lupte care a stârnit admiraţia omenirii întregi, să azvârlim cu noroi în tot ce a fost mai pur şi mai demn de respect din faptele trecutului apropiat: efortul maselor populare, conduse de comunişti pentru a se dezrobi de sub tirania cotropitorului nazist şi a-şi cuceri libertatea.”

Cine era Vladimir Streinu la data publicării atacului din „Scânteia”? Se numea în acte Nicolae Iordache. Era fiul unui moşier, urmaşul unui ţăran înstărit. Între 1932-1933 fusese deputat al Partidului Naţional Ţărănesc. Devenise un important critic şi istoric literar. În 1940, pentru convingerile lui democrate, fusese înlăturat de legionari de la „Revista Fundaţiilor Regale”. În noua serie a revistei „Kalende” (1943-1944), concepţia sa estetică urmărea, potrivit intenţiei sale, „zădărnicirea instaurării anarhiei în spirite şi veghea asupra acelei ordini supreme pe care arta o instituie în lume”. În condiţiile vitrege ale cenzurii antonesciene, „Kalende” devenise o tribună a „cuvântului liber”. Promotor al stilului artistic în critica românească, Vladimir Streinu urmărea „clarificarea ideii prin imagine”. Dintre operele sale, în afară de antologia critică “Literatura română contemporană” (1944), la care ne-am referit în alt capitol, publicase: “Clasicii noştri” (1943), reunind studii despre Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Creangă şi Coşbuc, “Pagini de critică literară” (1938), “Istoria literaturii române modern” (1944), scrisă în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu. Tradusese din literatura universală clasică şi contemporană: “Horaţiu” de Corneille (f.a.).
În 1945, Vladimir Streinu figura printre membrii fondatori ai Asociaţiei de rezistenţă culturală Mihai Eminescu. Între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existenţă, va presta munci necalificate: paznic, ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, e cercetător stiinţific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când este arestat şi condamnat la 7 ani închisoare pentru motive politice. Eliberat în 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui G. Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs de „Estetica poeziei româneşti”. Moare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.

Cine era Paul Cornea? Fiul unui tipograf, absolvent al liceului evreesc de băieţi „Cultura”, şi student la Facultatea de Litere. Va deveni cadru didactic la Facultatea de Litere, va deţine funcţii importante în Consiliul Culturii, în domeniul cinematografiei, şi va fi şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. După 1990 va ajunge secretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale şi decan al Facultăţii de Litere (între 1990 şi 1993).
În 1957, îl cunoaşte N. Manolescu. “Cum Paul Cornea era profesorul, lui îi revine în întregime meritul de a mă fi educat în acest spirit de polemică cordială şi de dezbatere fără constrîngeri a tuturor problemelor. La rîndul meu, i-am educat pe studenţii mei în acelaşi spirit. Sau, cel puţin, aşa îmi închipui. Nu le-am spus cine îl cultivase la mine însumi. O fac acum, implicînd în mărturisire şi recunoştinţa pe care o port profesorului meu.” I-a întîlnit, apoi, “şi pe alţii (onorifici doar, ca incomparabilul G. Călinescu, dar şi pe academicul Tudor Vianu sau pe blîndul şi înţeleptul Edgar Papu, pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, admirabilă prin vivacitatea ideilor şi a vorbirii, pe rigurosul istoric literar G. C. Nicolescu ş.a.m.d.), dar pe Paul Cornea nu l-a putut face uitat nici unul dintre aceştia.” Articolul elogios al lui N. Manolescu nu spune nicio vorbă despre rolul lui Paul Cornea la demolarea valorilor interbelice, şi despre aderarea rapidă a acestuia la ideologia marxist leninistă. Aderare care, în sine, nu ar fi un reproş, dacă nu ar fi armă de trimiterea artiştilor la muncă necalificată: “Criticii marxişti caută şi apreciază, cu deosebire, acele opere în care o mare bogăţie de idei juste şi progresiste tind spre desăvârşirea formală. Dl. Vladimir Streinu le impută această concepţie artistică partizană. Probabil că de aceea scrie d-sa de o vreme încoace la “Dreptatea”, ca să dovedească în mod irecuzabil că estetica n-are nimic de-a face cu politica! În acele zile a aminti de ziarul “dreptatea” al Partidului Național Țărănesc însemna a-i trimite pe colaboratori, dacă nu în temnițe, cel puțin în uitare.

Paul Cornea, scriind despre „Confuzia valorilor în critica literară românească”, îl denunţă şi el pe Vladimir Streinu (în tandem cu Şerban Cioculescu) pentru că respinge „valorile” promovate oficial: „Menţinându-se pe teren estetic, d. Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu şi-au permis arborarea mentalităţii şi a olimpianismului ce ar rezulta din practicarea dezinteresată a artei pentru artă. Mistificarea s-a dat însă pe faţă când cei doi critici au început să-şi semene ideile independente şi pure de infiltraţiuni politice în coloanele ziarului de extrema dreaptă a vieţii politice româneşti” Logica formală: ziarul Dreptatea este al Partidului Național Țărănesc, Partidul respectiv este de extremă dreapta (o minciună evident, dar dacă așa îl vede Paul Cornea...), Vladimir Streinu scrie la Dreptatea, deci este extremist și trebuie eliminat.

Dar atunci părea că nu este totul pierdut. Speranţa, nu-i aşa, piere ultima. Unii scriitori încă mai au iluzii. G. Călinescu înfiinţeată revista “Jurnalul literar”, în care publică eseurile “Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”, “Domina bona”, “Universul poeziei”. Are colaboratori pe Ov. Papadima, Al. Piru, Dinu Pillat, Adrian Marino. Ce i se va întâmpla lui Ov. Papadima, fost simpatizant legionar, nu ştiu, dar optimistul Călinescu va fi scos de la catedra facultăţii de Litere, la 29 ianuarie 1949, Al. Piru asemenea, iar ultimii doi (Pillat şi Marino) vor ajunge în temniţele comuniste. Istoria literară nu se dovedea a fi o ştiinţă inefabilă, ci una materialist-istorică.

Ultimul curs pe care l-a ținut G. Călinescu la Universitate, în ziua de 31 ianuarie 1949, nu a mai fost de două ore, ci doar de una. Iată relatarea unui martor ocular: “După pauză (timp în care o delegaţie din partea U.T.C., în frunte cu un reprezentant al ei, Paul Cornea, i-a cerut cu vehemenţă să părăsească instituţia), la orele 11 şi ceva, ne-am trezit cu o ceată de profesori noi, necunoscuţi, în frunte cu I. Vitner care, urcând la catedră şi invitând pe cei care nu erau studenţi cu acte în regulă să părăsească amfiteatrul Odobescu, a spus: “Din acest moment nu veţi mai avea profesor pe d-1 Călinescu ci pe subsemnatul şi pe colaboratorii mei, pe care i-a şi recomandat (Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Silvian Iosifescu, Vera Călin, Savin Bratu, Mihai Boldan, Naftuli David, D. Nanu, Zoe Dumitrescu, Paul Georgescu, G. C. Nicolescu, Rica Bralower, Vicu Mândra, Viorica Huber şi alţi câţiva de care nu ne mai aducem aminte). Apoi, noul şef a anunţat solemn începerea cursului său intitulat Poetul muncitor D. Th. Neculuţă.”

Așa a dorit partidul, spre binele învățământului universitar românesc. Călinescu nu înțelesese pe deplin intențiile partidului. Le înțelesese Marcel Breslașu, drept care în 1948 publicase deja o o culegere de versuri revoluţionare, “ Poeme pentru un ziar de perete”. Se dă pe brazdă şi mai vârstnicul Radu Boureanu, cu “Sîngele popoarelor”, la întrecere cu tânărul Victor Tulbure, “Vioara roşie”, dar şi cu neliniştita Nina Casian, care debutează editorial cu volumul 1/1. Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de distinsul critic Eugen Simion, are grijă să ne spună că titlul volumului a fost sugerat de criticul Ov. S. Crohmălniceanu, aflăm chiar şi unde-şi petrecea concediile de vară poeta (e drept, nu ni se spune că făcea nudism, asta o ştim din surse negrafice), dar nici o vorbuliţă despre conţinut.
Ion Călugăru (pseudonimul lui Ştrul Leiba Croitoru) este mai concret şi spune din titlu ce are de spus, publicând volumul de schiţe şi nuvele “Am dat ordin să se tragă”, în care nu este vorba despre comunişti, ci evocă mişcările muncitoreşti din 1918. Nu participase la ele, dar probabil s-a documentat. Studii nu prea avea, căci nu reuşise să termine liceul, dar publicase în revistele de avangardă Contimporanul, Unu, Integral, şi chiar la Cuvântul lui Nae Ionescu. „Cuvântul era, evident, un cotidian de dreapta, scrie Z. Ornea, care va începe, din toamna lui 1933, să se apropie de extrema dreaptă” De unde se vede că dreapta a avut simpatizanţi şi printre evrei.

Zaharia Stancu are nevoie să se reabiliteze. Tovarăşii comunişti sunt mulţumiţi de activitatea lui din ultimii ani, dar nu uită că fostul ilegalist al partidului comunist lucrase şi pentru ei şi pentru poliţia secretă antonesciană. Pe el era supărat şi sovieticul Dangulov S. A., directorul presei şi informaţiilor, care la sfârşitul lui august 1944, refuzase apariţia ziarului “Azi”, informat, probabil, că în noiembrie 1939, Zaharia Stancu atacase fără menajamente agresiunea U.R.S.S. împotriva Finlandei. Cererea lui Stancu a fost trimisă oficialităţilor române, iar acestea i-au trimis-o lui Dangulov S.A., în ruseşte, însoţită de următorul text:” Anexând la aceasta memoriul d-lui Zaharia Stancu, directorul revistei săptămânale „Azi”, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a da aprobarea Dvs. pentru reapariţia acestei reviste.” . Cu adevărat se trăia într-o ţară liberă!
În 1948 debutează şi Marin Preda editorial cu volumul de nuvele “Întâlnirea din pământuri”, toate din viaţa ţărănimii, cartea fiind considerată de mai mulţi critici o capodoperă. Nu la fel vor sta lucrurile cu nuvela “Ana Roşculeţ” (1949) care va fi ţinta unor atacuri violente. Petru Vintilă publică volumul Metodă nouă (nuvele) şi Aria lui Botgros („povestiri cu tîlc”), inspirate din viaţa nouă a Bana¬tului. Mihail Davidoglu (pseudonimul lui Moise Davidson) publică volumul de scenete inspirate de noile realităţi social-revoluţionare din România, Flăcăul de pe Ceanul Mare. Steagul celor de pe Munte. Zăporul.

Apar şi recompensele pentru cei ştiu să slujească noul stăpân: scriitorii Eusebiu Camilar şi Camil Petrescu sunt aleşi membri titulari ai Academiei, iar Geo Bogza, membru corespondent al Academiei. Gala Galaction şi Zaharia Stancu sunt aleşi depu¬taţi în Marea Adunare Naţională. Ei au maşini la scară. Maşinile lor sunt conduse de şoferi. Scriitorii noului regim o duc bine. Literatura înfloreşte. Lucian Blaga nu mai este membru al Academiei. El nu mai are voie să publice. El este bibliotecar. Lui Ana Pauker îi e bine. Este încă în linia întâia a partidului. Ea are pâinea şi cuţitul ideologiei. Le-a dat pâine albă tuturor cominterniştilor. Ei au şi un cuţit. Cuţitul este o armă pusă la dispoziţia cenzorilor comunişti. Ei taie titluri de cărţi, nume de scriitori, pasaje din scriitori clasici şi contemporani.

Tot acum apare la Bucureşti revista “Flacăra”, organ al Uniunii sindicatelor de artişti, scriitori, ziarişti. Redactor şef este numit Eugen Jebeleanu. Până la război publicase în revistele de stânga. Era poet ermetic în volumele Schituri cu soare (1929), Inimi sub săbii (1934 ), curând va deveni poet realist socialist. Recompensele vor fi pe măsura transformărilor: va deveni academician, va fi tradus în numeroase limbi, va fi adjunctul lui Ceauşescu la Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste.

Chipurile „revistă de atitudine şi orientare”, „Flacăra” îşi propune să combată de pe poziţiile clasei muncitoare, con¬structoare a socialismului, prin toate mijloacele, ideologia burgheză, să sprijine literatura angajată şi să contribuie la consolidarea noii atitudini faţă de principalele probleme filosofico-estetice şi de viaţă. Iniţial, revista acordă o mare atenţie literaturii, publicând texte literare, articole, cronici şi recenzii conţinînd exagerări în interpretarea operelor analizate. Se traduc şi se tipăresc multe materiale din şi despre literatura sovietică. Ulterior, revista îşi pierde caracterul preponderent literar, plafonându-se pe linia informării culturale globale. Revista face greşeli ideologice, criticate în coloanele «Scînteii». Colaboratorii sunt, fără excepţi, oportunişti: Marcel Breslaşu, Nina Casian, Silvian Iosifescu, Radu Boureanu, M. Novicov, V. Tulbure, Paul Georgescu, Al. Jar, Paul Cornea, Geo Dumitrescu, Mihnea Gheorghiu, Aurel Baranga, Dan Deşliu, N. Jianu, George Dan, Ury Benador, Valentin Silvestru, I. Petrovici, Arhtur Maria Arsene, Victor Kernbach, Maria Banuş, Remus Luca, Al. Şahighian, Radu Bogdan, D. Corbea, E. Camilar, I. Potopin ş.a.

Cu excepţia lui Camil Petrescu, care semnează rar, niciunul nu însemnase ceva în istoria literaturii dinainte. Se remarcă însă teoreticienii proletcultismului: Silvian Iosifescu, Paul Cornea, Mihai Novicov, Paul Georgescu. Toţi patru vor ajunge cadre didactice la Universitatea Bucureşti. Ultimul, Paul Georgescu, în „Otravă şi antidot” ( Flacăra, nr. 2, 11 ian. 1948) scriind despre o carte a lui Emil Dorian în care se punea problema antisemitismului, Dorian fiind evreu, descoperă lipsuri grave. Mai târziu se va confesa lui Florin Mugur: „Dacă adevărul, afirmă Paul Georgescu, nu e unul singur pentru toată lumea atunci nu există sens istoric, nici valori, pe orice plan” (Convorbiri cu Florin Mugur, p. 209). Aces susţinător al adevărului unic, va exprima opinii tranşante nu doar în legătură cu Titu Miorescu, ci va explica şi ce înseamnă „A fi scriitor”(Gazeta literară, nr. 14, 3 aprilie 1958, militând „Pentru actualitate şi partinitate în literatură” (Gazeta literară, nr. 10, 3 martie 1960).

Când nu va mai fi la modă realismul socialist, va devni romancier, iar cărţile sale îl vor încânta pe Alex. Ştefănescu, pentru că „tema tuturor romanelor o constituie balcanismul modului de viaţă românesc, în accepţia de inactivitate, epicureism, amânare a luării oricărei hotărâri, voluptate a ratării, umorism. În mod surprinzător, un prozator cu foarte mult umor urăşte umorismul. El are, în fond, o dispoziţie la fel de sumbră ca intransigentul Camil Petrescu, pretinzând tiranic semenilor să trăiască la cea mai înaltă tensiune şi, la nevoie, să-şi dea şi viaţa pentru o idee, însă pledoaria propriu-zisă, departe de a suna rechizitorial, ca la autorul Patului lui Procust, seamănă mai mult cu un comentariu zeflemisitor şi clevetitor. S-ar putea spune că Paul Georgescu, agasat de spiritul balcanic, maimuţăreşte acest spirit, ca să-l compromită. Tiradele lui funambuleşti, despre care s-ar putea crede exprimă un sentiment al relativităţii şi o inepuizabilă cordialitate, sunt de fapt expresia unui spirit intolerant, înclinat să dezavueze orice formă de frivolitate.” S-ar putea spune, are dreptate cronicarul de la “România literară”, s-ar putea spune, dar nu este aşa.

Să vedem ce amintiri au cei care l-au cunoscut direct, de pildă studentul lui, Florin Constantin Pavlovici, care a stat cinci ani în temniţele comuniste, autorul cărţii “Frica şi pânda” şi al precedentului volum extraordinar “Tortura pe înţelesul tuturor”: “Violent ideolog al realismului socialist, insul reprezentase ani în şir poliţia spirituală a regimului instaurat de armata sovietică, fiind, poate, cel mai prestigios critic literar din echipa de demolatori ai culturii aflată în slujba ocupantului străin. Fusese dascăl de rusificare a gândului, alături de Ion Vitner, Nicolae Moraru, Mihail Novicov. Acesta din urmă ne-a ţinut, în prima mea studenţie, un curs de literatură rusă şi sovietică excesiv de rudimentar. De la orele lui am rămas doar cu amintirea unui bărbat masiv, vorbind cu pronunţat accent rusesc, sprijinindu-şi ceafa de tabla neagră din spatele catedrei şi râgâind abundent. Dacă Novicov diviniza literatura sovietică, Paul Georgescu ura literatura română. Peste ani, aveam să descopăr în arhiva Radiodifuziunii articole semnate de el, despre clasici ai literaturii noastre, de o grosolănie fără margini şi de un primitivism de grotă. Din spatele unor aprecieri estetice informate, răzbăteau ura tenace şi un devastator complex de inferioritate. Când l-am cunoscut eu, în perioada de liberalizare a începutului de ceauşism, atunci când steaua sa proletcultistă prinsese să apună, se văzuse obligat să renunţe la dirijarea critică a scriitorilor şi se lansase în proza artistică. Era un transfer al urii dinspre articolul de direcţie scurt şi, prin asta, nesatisfăcător, către încăpătoarele pagini ale romanului. Gheorghe Pienescu, distins filolog, principalul lector al impunătoarei serii de Scrieri ale lui Tudor Arghezi, mi-a povestit o întâmplare halucinantă, tipică pentru spiritualitatea rea a ideologului din Ţăndărei. Ca redactor al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, Pienescu obţinuse de la venerabilul scriitor Ion Agârbiceanu manuscrisul unui roman inedit, căruia îi făcuse referat favorabil şi pe care, potrivit normelor interne ale editurii, îl dăduse şefului său, spre aprobarea tipăririi. După vreun an, timp în care nu primise niciun răspuns, părintele Agârbiceanu s-a hotărât să-şi recupereze manuscrisul. I l-a cerut lui Gheorghe Pienescu, iar acesta i l-a cerut şefului său, nimeni altul decât Paul Georgescu. “Cum arăta manuscrisul?” a întrebat temutul critic literar. “Voluminos, vreo două mii de pagini, pe hârtie subţire”, i l-a descris Pienescu. “Ăla scris pe foiţă?” “Da.” “Tocmai s-a terminat. Excelentă hârtie igienică”, a apreciat grobian prea subtilul îndrumător al culturii române. Vorbele de duh ale lui Paul Geogescu, chiar cele cu iz putriscent, făceau deliciul scriitorimii, dispuse oricând să ierte ticăloşia, de dragul unei replici.”