Cetățile nu au însemnat doar niște ziduri și fortificații. În caz de cucerire, apărătorii aveau nevoie de niște subterane prin care să-și salveze pielea. Mănăstirile trebuiau să-și îngroape undeva morții. Conducătorii trebuiau să-și ascundă undeva bogățiile. În concluzie, Zona Maris trebuia să fi fost, în mod logic, plină de galerii și catacombe. Iată ce scria despre cele de la Cenad, în 1935, în monografia istorică “Din trecutul Bănatului - Comuna și bisericile din Giridava-Morisena-Cenad", Pr. Gheorghe Cotoșman, doctorand în teologie: "Sub clădirea mare a hambarului cum se numea moara cu aburi, mistuită de flăcările unui puternic incendiu în anul 1928, se spune că ar fi un coridor subteran, care se prelungește pe sub Mureș până la închisoarea din Seghedin, Ungaria. Se crede că subterana aceasta stă în legătură cu coridorul ce pleacă dela Basilica antică romană pe ruinele căreia s-a ridicat Biserica catolică de azi. Bătrânii comunei spun, bazați pe tradiție, că acest coridor servea pe vremea turcilor ca închisoare pentru făcătorii de rele. De teamă că acolo ar sălășlui spirite necurate nimeni nu îndrăznește să intre în el. [...] Unii pretind a ști precis că acest coridor sau poate tunel subteran, construit din cărămidă, boltit, în semicilindru, înălțimea și lățimea variind între 1-2 m, se ramifică în trei părți: un coridor ia direcția spre răsărit până la actuala casă parohială rom. cat., situată la vreo 20-30 metri de biserica rom. cat. unde, pe vremuri, ar fi fost reședința episcopilor Cenadului și Seminarul teologic; al doilea duce spre biserica sârbească, până la niște ruine ale unor clădiri, probabil a unor biserici străvechi, poate chiar a catedralei Sf. Gheorghe zidită de Gellert, al căror fundament este mai adânc de 6 metri; iar al treilea coridor, mai bine zis a treia ramură a coridorului, ia direcția spre apus, trece pe sub actuala școală confesională ortodoxă, acum de Stat, pe sub drumul de țară, și se termină în pivnița lui Uncianski Sava, din str. Mureșului Nr. 250. Este interesant și nu lipsit de noimă, că două din aceste coridoare suterane leagă biserica centrală cu alte două biserici sau mănăstiri din apropiere. S-a crezut mult timp că ele au fost construite de Turci, dar technica precum și materialul întrebuințat la ele indică un timp mult mai vechi, care se prelungește până pe vremea Romanilor, singurii cari au durat și lăsat astfel de construcții rezistente și durabile. Si-n alte părți ale lumii romane găsim astfel de coridoare catacombate."
Singura intrare în subteranele Cenadului se află astăzi în interiorul bisericii catolice. Însă curioșii nu vor vedea mai nimic; în timpul comunismului, preotul catolic a fost obligat să zidească intrarea în subterana propriu-zisă, pentru ca nu cumva eventualii amatori de Occident să treacă frontiera, în Ungaria, folosindu-se de această cale. Nu au mai rămas decât niște trepte abrupte și o nișă laterală în stânga, atât cât să încapă un om. Incitat, la rândul meu, de legendele Cenadului, am avut prilejul să intru în subterana bisericii catolice, după ce, cu greu și ajutat fiind, am dat la o parte una din cele două lespezi de piatră din pardoseala bisericii, care acoperă intrarea. Cu o lumânare în mână, m-am strecurat prin deschizătura deloc comodă și am coborât cele trei-patru trepte abrupte. Miros de stătut, de aer umed, neoxigenat, amestecat cu fumul lumânării. Dar și un sentiment aparte, pe care-l simt poate oamenii atunci când pătrund într-un loc tainic, interzis, mustind de istorie, povești și stafii. Când mi s-au obișnuit ochii cu întunericul, am deslușit la lumina lumânării nișa din stânga. Galeria la care sperasem nu exista. Dezamăgirea, acel sentiment de neliniște și oxigenul sărac m-au determinat să mă grăbesc să mă strecor afară. Galeria fusese fără doar și poate obturată. Zidul din cărămidă arsă, aflat imediat la baza ultimei trepte de jos, nu se încadrează în logica unei asemenea subterane, fiind în mod evident zidul ridicat la ordinul Securității. Judecând după dimensiuni, galeria nu a putut să fie decât una pentru evacuare în caz de cucerire a cetății.

Amăgiri
Soarta cetăților și a fortificațiilor de câmpie a fost aproa-pe întotdeauna tragică, ele fiind incendiate și distruse ușor și-n urma lor nerămânând mai nimic. Eventual puzderia de legende care să ațâțe imaginația copiilor. Și fiindcă la suprafața pământului dispar până și cioburile, singura speranță de a mai regăsi ceva din măreția de odinioară a acestora poate fi ascunsă undeva sub pământ.
Numai că, la o privire mai atentă, nici măcar fărâma de speranță nu e decât o dulce autoamăgire.

Tezaure...
Despre vestitul tezaur descoperit la Sânnicolau Mare s-a mai scris. Lucruri de valoare s-au găsit în timp și la Igriș și, respectiv, Cenad și Saravale. Atracția cea mai mare ar constitui-o însă mormântul lui Attila, acesta fiind înmormântat în trei sicrie: de aur, argint și fier, împreună cu armele și bijuteriile sale. Legendele spun că slugile lui Attila au deviat întâi cursul unui râu - Mureșul ori un braț al acestuia, Aranca ori alt curs de apă dispărut în timp? - și-au îngropat căpetenia, au permis apei să-și reia cursul pe albia-i naturală. Cazul surorilor Stoicănescu din Sânnicolau Mare este pe departe cel mai celebru. Visând că mormântul și comorile lui Attila s-ar afla în grădina lor, ele și-au con-vins tatăl să plătească oameni să sape. Aceș-tia nu au găsit nimic, însă bătrânul Stoicănescu a fost ruinat.

O picătură de istorie
În extremitatea vestică a României, pe malul stâng al Mureșului, în, cândva, Delta Tisei, se află localitatea Cenad, care, pe vremuri, a fost castru roman și purta numele de Mo-risena. Aici și-a avut reședința principele Glad, căruia i-au urmat Ahtum și, respectiv, generalul Cenad. Tot aici, spun istoricii, și-a avut reședința însuși “biciul lui Dumnezeu", Attila, care, după moarte, ar fi fost îngropat undeva pe teritoriul orașului actual Sânnicolau Mare. Tot la Cenad au trăit și episcopul Gerard (Gellert) și, respectiv, puternicul și temerarul Cagan Baian al avarilor. Pe malul stâng, în amonte, se află și Igrișul, unde, în 1179, Bela al III-lea aduce 12 călugări din Franța și unde a existat și prima bibliotecă de pe teritoriul României de astăzi, așa cum la Morisena a funcționat prima școală. Sub îndrumarea acestora se va construi aici o mănăstire, iar apoi, un zid de cetate și o fortificație puternică. La Igriș vor fi îngropați regele Andrei al II-lea și soția sa, Iolanta, și tot aici vor fi păstrate un timp tezaurul și coroana regală ungară. Zona, pe care am denumit-o Maris, după numele Mureșului, cuprinsă în trapezul imaginar format din localitățile Cenad, Sânnicolau Mare, Saravale și Igriș, ascunde în pământ și urmele mai multor mănăstiri ridicate și dispărute, în decursul timpului, dar și mai multe localități, de care amintesc doar numele actuale ale unor suprafețe de câmpie.

Drum pe sub Mureș
Cel mai incitant text îi aparține lui V. Grozescu, care, în “Istoria românilor dela Mureșul de Jos", scrie: “ Sub domnirea romană aci se vede a se fi construit un castru ce apăra trecătoarea rețelei drumurilor imperiale dela Apulum; și cel de-a stînga Mureșului inspre Tibiscum și Zurobara. Aci se vede că ambe rețelele au fost impreunate prin un drum suteran pe sub rîul Mureșului, care lucrare miraculosă se pote observa până in dilele nostre. Ruinele cari se mai pot vede, demonstră până la evidență, că castrul Aegrus a trebuit să fie o trecătore subfluviană, unde după posiția-i incântătore a putut să fie și destul de poporată, având și un templu in onorea, - probabil a Minervei, - edificat pe stâlpi corintici, acărora resturi se priviau mai până la 1860." Mergând la Igriș zilele trecute, pentru a căuta mărturii în acest sens, am solicitat ajutorul profesorului de istorie, localnic, dl Petru Crista. Domnia-sa a fost tranșant: Nu există nici o dovadă. Iar dl Florea Jebelean, un împătimit cercetător al istoriei localității, fără să nege textul lui V. Grozescu, ne-a dus să vedem locul unde se aflase cândva cetatea Igrișului și mănăstirea, dar și acolo, unde, când plouă foarte mult, se adună apă multă. După încetarea ploii, balta seacă extrem de rapid, ca și când sub pământ ar exista un gol.


AGENDA nr.30/28 iulie 2001, Timișoara