Convoaiele caravanei agonice ºi-au fãcut din nou simþitã prezenþa poposind, într-o incandescentã sâmbãtã de mai, în oaza cenaclului Deko, redeschiderea întâlnirilor stând sub semnul trãirii întru poezie, nu datoritã carismei exercitate de un anumit personaj principal, fie el chiar Lawrence of Arabia, tratat sub bagheta regizoralã a lui David Lean.

Înaintea momentului lecturãrii oferit de „tandemul” Aida Hancer - Leonard Ancuþa, moderatorul Cosmin Dragomir, puþin dezobiºnuit cu aceastã posturã în care ºi-a reintrat treptat, a prezentat continuele semne ale activitãþii autorilor de pe site, consemnând apariþia a trei volume: „Aliona” de ªtefan Ciobanu, „Alchimice” de Daniel Stuparu ºi „Anumite femei” de Ioana Bogdan.

Tot Cosmin, recunoscând cã în aºteptarea exodului opinatorilor, a devenit previzibil în „a pasa vina” dezaproba - pornind de la un „text teoretic” din 1894 al lui Macedonski, în care se identifica poezia cu „ºirul indian de imagini” - tocmai aceastã tendinþã comunã ambilor autori de a îmbina imagistic elemente care „nu au nimic concret în comun”, un traseu bine delimitat de la punctul A la punctul C, trecând prin B „corpul poeziei”.


Cosmin Dragomir

Astfel, Aida atribuie nejustificat prafului însuºiri feline - „e un praf care ne înghite ºi ne respinge dupã cum vrea el/ ne adulmecã fuga ne miaunã liniºtit ºi singuratic în faþã”, iar versul care aminteºte de „o tehnicã narativã ineditã” în tratarea replicilor ("în noi doi e un campionat de volei în care mingea/ e-un peron azvârlit într-un peron provizoriu") nu compenseazã nici banalizarea termenilor reiteranþi – fiindcã, la Cosmin, cliºeele, ca termen, s-au cliºeizat de mult! - „hainele cu miros de cer” „o folie subþire de cer” „dã-þi cu melancolie pe buze” „setea de tablou cu îngeri”, nici brusca apariþie a argoului, care „sparge” cuminþenia unui text emotiv - „prin tine se vor iubi ºi spectatorii/ ºi-o sã ne tragem amândoi o copertã de ciment peste suflet” -, nici ambiguitatea unor formulãri voit absconse din cauza cãrora cititorul este depãºit - „unde merii dau de pomanã jucãrii foame de paºi” ºi mai ales „fiindcã sunt copii/ cãrora seva caldã de sub picoarele noastre/ le cumpãrã fericirea”; o cu totul altã formulare, mai plasticã, întâlnim la Salman Rushdie, susþine Cosmin „pãmântul fierbinte de sub tãlpile ei”.



Aida Hancer

Trecând peste unele „totale disonanþe” (câini de-ai mâncãrii) ºi „carnalitatea directã” (azi o sã chinui o pasãre/ care-o sã-ºi înfigã aripile adânc în versul de carne”; „mi-am inventat carnea sub pietre”) cel mai bun text rãmâne „fonic” - fãrã veºnicia din paranteze la care „face alergie” - fiindcã „are trimiteri care spun ceva” ("un foc în jos curge din noi un foc cu rãdãcini/ cu timpul scãrile vor fi rulante din corpuri de copii/ în genunchi o sã urci în genunchi pe conductele de apã caldã/ dintre noi")

Deocamdatã, unul din sfaturile adresate Aidei a fost acela de a nu prelua cuvinte din locuþiuni ("prin alocurile copiilor") - aici adaug cã, pânã la experienþa poeticã a Elei Victoria Luca, cãreia asemenea procedee dificile îi reuºesc, pãstrându-ºi firescul exprimãrii, Aida mai are mult (ºi multe!) de parcurs; cât priveºte „definiþiile dexistice” ale artelor poetice, Cosmin le vedea singulare într-un volum, gasind inexplicabile mai multe asemenea „disculpãri” ale scrisului în acelaºi grupaj.

De aceastã datã de acord cu „ºarjele” lui Cosmin, Ela identifica în instrumentarul poetic al Aidei ºi existenþa unui „filtru de banalizare”, voitã sau nu, poate pentru a-ºi „þine în frâu” trãirile, experienþele, emoþiile, inclusiv stângãciile în faþa unor lucruri necunoscute („prin tine mã iubesc pe mine iar tu/ n-o sã ºtii niciodatã cum e” º.a).

În "gemeni I", iubirea „îmbracã” sensul unei „puneri în scenã”, este prezentatã ca spectacol, cu acea dinamicã vizualã a unei „performance”, deºi era de preferat sã se opreascã asupra unei singure ipostazieri în aceeaºi poezie. Pleacã de la campionatul de volei, trece prin balet, pentru a se reîntoarce în culisele unui alt meci larg vizionat: „pe mine mã iubesc prin tine/ omidã care habar n-ai/ cã pãrinþii noºtri toþi s-au cunoscut/ într-un simplu cantonament”.

Miza în majoritatea poeziilor prezentate este pusã pe conversaþional, pe oralitatea discursului, dar sunt ºi poezii în care se remarcã expresivitatea ºi forþa descrierii; de aici, surplusurile cuvintelor de legãturã, precum ºi formulãri oarecum preþioase, spuse cu un aer familiar: „incinta mlãdoasei inexistenþe”, „suntem posibilitãþile redevenirii”, „nu fi un cui în tulpina sterilã a trandafirului”.

Punctele de reper în jurul cãrora graviteazã interesul autoarei (dominã totuºi prea mult ca motive sângele ºi câinele) nu exclud „un ludic reuºit, care ascunde gravul”, ºi viceversa. Uneori însã aceastã joacã escamoteazã receptarea adecvatã a stãrii propuse de titlu: „aºteptarea în spirale”, de exemplu, nereuºind sã-i (re)dea Elei respectiva senzaþie.


Victoria dE LA samotrace”

Nu doar în „petru, ioan, luca º.a” - un poem bun, considerã Ela (cu precizarea cã versurile "weekendul ãsta nediferenþa a stat între noi/ ca un poem pus în carne de copil" - ar merita a fi prelucrate), Aida se situeazã, simultan, „în existenþial ºi în scriiturã”. În fiecare poezie sunt propuse 2-3 planuri care fac posibilã o facilã ºi subtilã transgresare. În ciuda „expresiilor forþate”, care nu-ºi gãsesc locul în arhitectonica textelor - „ruºinea micã ºi trandafirie din obraji”, trebuind „tãiatã fãrã milã” - pentru 18 ani este „mai mult decât bine”, fondul, potenþialul poetei fiind unul „excelent”.

Cosmin s-a raliat pãrerii exprimate în „Observatorul cultural” de Carmen Muºat cu privire la colocviul tinerilor scriitori þinut la Cluj, conform cãreia actualmente nu se mai poate vorbi de autori promiþãtori, care „vor confirma” ducându-ºi succesiv poezia la „beauty salon”, ci doar de autorii autentici, „cu vânã”, indiferent de vârstã, ºi de cei veleitari, irecuperabili, în viziunea lui Cohen „profanatorii” edificiilor poeziei.

Daniel Stuparu recunoaºte cã nivelul selecþiilor citite „nu i se pare prea ridicat”, ceea ce nu trebuie sã impieteze asupra judecãþii criticului care, dupã un principiu maiorescian, este „distructiv unde trebuie ºi constructiv unde poate”.

În cazul Aidei, „poezia reflectã” vârsta, iar calitatea nu exprimã nicidecum juvenilitatea. Cu toate cã nu cultivã simbolurile „în metafore obsesive ºi obsedante”, arhetipurile, asemeni fulguraþiilor, „rãbufnesc din subconºtient” (of suntem unici/ singurii care-au avut cândva oul în ei/ ºi-au ales carnea). Dincolo de întâia cauzã a creaþiei (în tratarea miturilor vedice a lui Kernbach), oul primordial uriaº, „sãmânþa veºnicã a tuturor fiinþelor care se numeºte Mahadivya”, versurile amintesc ºi de retorica întrebare biblicã: „dar ce câºtigi dacã dobândeºti lumea dar îþi pierzi sufletul?...”


Daniel Stuparu



Pentru Leonard Ancuþa, Daniel gãsea edificator poemul „Kinky”, care-i amintea de un text asemãnãtor al lui Geo Dumitrescu.


Leonard Ancuþa

Urmãtoarele versuri „duc în abis întreg poemul”, combinând violenta acuitate a senzaþiilor specifice finalului descris de Robert Süskind în Parfumul sãu, cu „renaºterea în sens spiritual” ( vouã vã dau tot ce vreþi ficatul plãmânii inima - chiar ºi creierul de-l vreþi. eu aleg doar o punguþã/ micã de sub stern unde þin o bulã de aer/ acel nod de aer pe care l-am înghiþi/ când am cunoscut-o)

În acest sens, este conexatã ºi imaginea anterioarã, care nu vizeazã doar simpla privire, ci „ochiul minþii” - al lui Wotan - cum era cunoscut în panteonul arienilor nordici: „sã mã lãsaþi pe mine sã îmi desfac larg/ ca o bãtaie de aripi toracele ºi sã-mi permiteþi/ sã þin un ochi închis sunt emotiv”.

Manolescu Gorun sesiza, referitor la textele lui Leonard, o permanentã „tensiune subiacentã” care fie „urlã” (totul a început ieri când mã simþeam roºu arzând/ sângele juca tensiuni periculoase/ pielea mea opacã se umflase ca un broscoi acaju/ ºi începuse sã crape), fie este foarte greu de detectat atunci când este sublimatã „sub formã esteticã”.

Aceastã „polarizare” de care Leonard „musteºte” exprimând-o atât de antinomic aratã cã, asemeni stoicilor amintiþi ºi ei (ataraxia, episod 6) orice lucru ne sperie pentru cã nu-l cunoaºtem, iar lui Leonard, el însuºi paratrãsnetul expus acestor descãrcãri, sinceritatea brut(al)ã nu-i este încã familiarã, nu a acceptat-o în totalitate.


Manolescu Gorun

Spre deosebire de Livia ªtefan, expresiile tari nu-l avantajeazã pe Leonard, iar atunci când le abordeazã, îi este afectatã naturaleþea „registrului afectiv”.

Dacã Aida va reuºi „sã mai scrie ºi poezie”, nu doar „sã povesteascã frumos” – notã definitorie - va fi bine pentru toatã lumea.

Cosmin nu s-a sfiit sã-l acuze pe Leonard de „infantilitate poeticã”, considerând cã vârsta n-ar trebui sã-l lase „sã se afunde în filosofie” atunci când cautã rãspunsuri la „adevãruri general valabile” (ce e frumuseþea calypso?) sau la arhicunoscutele „teme majore” propuse de „profesoara de românã”; în acest sens, a reamintit citatul lui Gabriel Funica, în care mai ales cea poeticã este consideratã „o fundãturã”.

Respingând pudibonderia fãrã acoperire (de parcã pânã la introducerea pe filierã francezã a verbului „a copula” românilor le aducea barza copiii), spre deosebire de reabilitarea „mãtãrângii” lui Creangã adusã de Ion Rotaru, Leonard este stângaci când opteazã pentru o asemenea exprimare ("îmi vâr mãtãrânga/ în locul pe unde mi se scurge obligatoriu/ ca un sens giratoriu/ viaþa"). Prin asemenea exemple, precum „clitorisul alfabetului”, el se expune inutil.

Poezia lui Leonard, adusã într-o formã ireductibilã, aºadar suferind de „balast ideatic, nu stilistic”, cade sub sancþiunea „teoriei literare generaþioniste” a optzeciºtilor, dând impresia cã a mai fost inconºtient auzitã ºi în altã parte, ea nepercutând „aici ºi acum”.

„Amendabile din plin” la un jurnalist, cliºeele neepurate aduc votul lor de blam: „veninul nu mai are nici un gust” „dumnezeu a început sã se spele pe dinþi” ºi, fãrã vreo trimitere intenþionatã, „lupul cel tânãr îºi muºcã laba/ evadând din cotidian”.

Nina Vasile se întreba unde sunt, totuºi, acele angoase de care, oarecum axiomatic, Leonard „încearcã sã scape”, considerandu-ºi scrisul paliativul prin excelenþã.

Leonard „îºi face propriul masacru” cu o voluptate „extrem de rafinatã” ("aº vrea sã mã lãsaþi sã îmi fac singur autopsia/ numai eu ºtiu sã umblu cu grijã în capul meu/ în pieptul meu"), iar dacã tentativele sale filosofice „nu prind bine deloc”, în schimb surprinde plãcut „creºterea pilozitãþii la infinit”, deoarece în aceastã „ochire asupra realului” se simte un autor puternic „foarte precis” în demersul sãu ("îmi creºte pãrul cu viteza luminii/ coboarã din mine ca un cãscat prelung/ oarba dominaþie a animalului/ ce mã consumã/ ca pe un numãr de circ/ senzaþional") ºi ("v-am mai zis/ îmi creºte nemãsurat pãrul").


Nina Vasile

Nu toate versurile sunt corespunzãtor „tuºate”; uneori lipseºte „conºtiinþa acutã” a celui care scrie în schimb „produce poeme despre scris”.

Pentru Nina a mai ieºit la ivealã „delicateþea sacrificiului propriu” (printr-o lecturã „domoalã”), în urma cãreia, dacã nu l-ar fi chemat Leonard, cu siguranþã cã ar fi fost recunoscut drept „Ancuþã” - complexitatea actului creator e necesar sã fie continuatã inclusiv în lecturã, odatã cu revizualizarea a ceea ce „vrea sã transmitã”.

Aidei, „explozia imagisticã” poate sã-i facã „mult rãu”. Este nevoie de o „limpezire” a planurilor, nu la epicã trebuind sã fie atentã, ci la „turnura potrivitã” prin care cititorul sã nu fie bulversat.

Andrei Ruse a rãspuns mãnuºii aruncate de Cosmin, primind provocarea, însã, odatã ajuns la microfon, constatã cã doar sperase sã citeascã „una bucatã poezie”, iar acum se simte ca unul din membrii juriului emisiunii „Megastar” fiind nevoit sã taxeze „lectura indiferentã” a protagoniºtilor „puþin spus slabi” care „mai cã nu ºi-au cerut scuze” cã-ºi citesc pentru prima datã textele.

Ceea ce la intrigat la Aida au fost numeroasele premii ºi obsedantul leitmotiv canin, în care poeta recunoaºte cã vede „simbolul decadenþei” ("pentru cã niºte câini incerþi ºi zgomotoºi ar da orice/ sã priveascã latura superioarã a toamnei” „tot despre câini tot despre liniºtea lor/ despre blana pe lângã care am schiat o viaþã fãrã sã iubim” „sã ademeneascã ºi câinii pe care îi þii în suflet”...etc. De altfel (eliminînd implicaþiile sportive ºi propria apartenenþã microbisticã), a recunoscut cã lui i-a fost suficient sã descrie o singurã datã cum ºi-a îngropat câinele, fãrã a rãmâne cantonat în acel episod.



RA, unul din “pariurile” lui Cosmin

Andrei afirmã apoi cã Aida se „aseamãnã incredibil” cu Rãzvan Þupa, existând „acelaºi sâmbure”, mai ales în tehnica începuturilor de unde posibilitatea (consideratã hazardatã de ceilalþi vorbitori) de „a-l copia conºtient”.
Primul, Cosmin: e de pãrere cã, deºi „e normal sã vezi locuri comune între poeþi”, cerebralitatea unui autor consacrat cum este Þupa comparatã cu majoritatea versurilor Aidei, care „încã viseazã cu capul în nori” face incompatibilã o asemenea afirmaþie „foarte brutalã”.

Delimitându-se de presupusa „mentalitate de gaºcã”, referitor la Leonard, Andrei s-a declarat „dezamãgit”, deoarece avea „anumite pretenþii” în ce-l priveºte; mai mult „repetarea aceloraºi chestii” (donarea de organe în Nud ºi Kinky) nu l-au convins „de ce vrea sã spunã”.

Singurul text care stã în picioare, este „Nud” (ca dovadã a sinceritãþii aprecierii sale Andrei l-a recitit integral), precizând cã versurile iniþiale sunt cel mai pe placul lui: „Aici e pielea/ e încã moale, dar am fost îmbrãcat cu ea mult timp”.

Revenit la microfon pentru a rãspunde cu un „comentariu la comentariu”, Daniel Stuparu considerã cã prin câine trebuie înþeleasã „lumea simþurilor”, aºa cum este redatã în „Melancolia” lui Dürer.

Desigur, nu este uºor pentru orice autor care-ºi asumã, fiecare în felul sãu, condiþia creatoare a unui „deus otiosus” - acesta trebuie sã supravieþuiascã „prin el însuºi în spatele scenei”- Daphne du Maurier era de pãrere cã „un autor trebuie citit, dar niciodatã vãzut sau auzit”.


Andrei, Cosmin, Daniel.

Revenind la specificul poeþilor, Daniel enunþã un citat al lui T.S. Eliott cum nu se poate mai potrivit: „poeþii mici imitã, poeþii mari furã.”.

Ela remarcã judicios cã Leonard posedã un anume „cameleonism”, ia multiple înfãþiºãri ca autor/poet, se joacã, dar nu oricum, ci e un fel de prestidigitator poetic atunci când, pe de o parte, „se livreazã conºtient cititorului” (calypso, ciel ouvert, ciel fermé, tegumente,) iar, pe de alta, îl provoacã în poezii unde ironia, sarcasmul, zeflemeaua este adresatã lumii întregi, poeziei ºi chiar lui însuºi (hotel fetish, Nud, ataraxia), pentru a adãuga ºi cã ultimele poezii postate (neprezentate la cenaclu) deja au altã "înfãþiºare", parcã nu ar fi scrise de el, se dilueazã, sunt acele "minipoeme" care însã nu îi reuºesc aproape deloc.

Prin prescripþiile concluzive adresate Aidei, aceasta este sfãtuitã sã decupeze/prelucreze mult poeziile, în vederea „coerenþei, dar ºi fluiditãþii, pentru gãsirea unui filon” care o reprezintã, pânã va obþine „potenþialul valoros care percuteazã”, forþa poeticã proprie.

Printre vorbitori m-am numãrat ºi eu, surprins în aceastã ipostazã de ªtefan Ciobanu, autorul majoritãþii pozelor acestei reînnodate ediþii.


Gesualdo, Ra, Cosmin, D-l Gorun