Pânã în prezent, panorame coerente ale istoriei literaturii române postbelice au produs Dumitru Micu, Ion Rotaru, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici ºi Marian Popa. În anul 2005 Alex ªtefãnescu creeazã o isterie colectivã în lumea literaþilor propunând propria viziune asupra literaturii române cuprinse între anii 1941-2000. Istoricul literar ºi exegetul Alex ªtefãnescu reuºeºte sã provoace aversiunea unei panoplii cvasiexhaustive a lumii scriitoriceºti, reproºându-i-se, din considerente ºi interese multiple, un amãnunt comun tuturor nemulþumiþilor: subiectivitatea selecþiei realizate cu lipsã de profesionalism. Vom proceda în studiul de faþã la extrapolarea unor deficienþe concrete ale demersului autorului, consecutiv explicitând viziunea de construcþie a volumului, în virtutea cãrei autorul nu este nici scuzabil, nici blamabil.
Revista „Observator cultural” lanseazã, în nr. 55 / 16-22 martie 2006, o anchetã care îºi propune sã limpezeascã apele asupra eºecului exegetic al autorului. Verdictul este cunoscut din momentul inculpãrii, datoritã manierei tendenþioase de formulare a întrebãrii, ancheta fiind principial sortitã caducitãþii prin antepronunþare în proces. Cãci, paradoxal, dacã Alex ªtefãnescu îºi propusese un proces al comunismului cu armele criticii literare, s-a aflat el însuºi chemat la barã pentru a-ºi pleda cauza, dar nu acuzator, ci ca pârât. Aºadar, Chiar a scris Alex ªtefãnescu o istorie a literaturii?. La aceastã întrebare s-au aflat, în publicistica româneascã, destui care sã ofere rãspunsuri cât se poate de sugestive, de la calificarea demersului iniþiat de Alex ªtefãnescu drept „Harry Potter pentru adulþi”, la categorisirea acestuia drept „album literar cu explicaþiile pozelor de Alex ªtefãnescu” ºi pânã la o descriere extrem de elocventã ca urmãtoarea: „Contaminat de apetitul autorului pentru comparaþiile de efect (era sã scriu: de afect), aº asemui-o virtualei Case Radio din apropierea Podului Eroilor: o butaforie neoclasicã abandonatã cu faþadele ºtirbe, acoperitã de graffitiuri ºi bîntuitã de aurolaci” (Paul Cernat, rãspunsul la anchetã). Însã, pânã acolo, reþinem câteva reproºuri formulate obiectiv ºi sistematic.
Mircea Muthu, exeget universitar clujean, menþioneazã, sub titlul Istoria literaturii ca mixaj, neajunsuri multiple ºi scandaloase. Negarea, fãrã argumentarea necesarã, a atributului de capodoperã povestirilor voiculesciene Lostriþa, Pescarul Amin sau Ultimul Berevoi, etichetate drept „grandilocvenþã mitologicã“, este consideratã o judecatã cel puþin aberantã. Opþiunea lui Alex ªtefãnescu, desigur deconcertantã, nu este însã aceea de a eluda calitatea de excelent povestitor a lui Voiculescu, ci aceea de a reconsidera paradigma prozei voiculesciene. În acest sens meritã semnalat cã urmãtorul pasaj al capitolului este intitulat de Alex ªtefãnescu Adevãratele capodopere, unde autorul ia în discuþie, elogios, povestirile Viscolul, Lipitoarea, Iubire magicã. Foarte posibil ca ºi în acest caz sã întâlnim „o judecatã cel puþin aberantã”, dar amãnuntul existenþei unei imagini în oglindã trebuie precizat. Alte judecãþi eronate ale lui Alex ªtefãnescu sunt semnalate prin ignorarea uneia dintre cãrþile de rezistenþã semnate de Fãnuº Neagu, Îngerul a strigat, sau prin aversiunea faþã de literatura optzecistã (pe ai cãrei reprezentanþi Alex ªtefãnescu îi considerã indivizi fãrã operã). Ceea ce deranjeazã apoi la Alex ªtefãnescu nu sunt doar omisiunile sau reconsiderãrile, ci însãºi formulãrile neacademice, de genul aceleia în care Adrian Marino, un istoric al ideilor literare – deci spirit academic – este receptat ca posesor al unui stil de „Cassius Clay al istoriei literaturii“. Însã imediat Mircea Muthu menþioneazã cã „nu i se poate contesta lui Alex ªtefãnescu darul epicizãrii în exerciþiul critic ºi, mai concludent poate, capacitatea de a mixa informaþia, nu neapãrat literarã, cu comentariul sau cu parafrazarea operei”. Mircea Muthu recunoaºte cã se pot reþine caracterizãri expresive, ca aceea aplicatã romanului lui Mircea Cãrtãrescu, ce „seamãnã cu un imens ºi superb portocal, care are rãdãcinile înghesuite într-o gãleatã de plastic“. Posibil ca în acest caz stilul neprotocolar de abordare a operei lui Cãrtãrescu de cãtre Alex ªtefãnescu sã fie acceptabil ºi chiar salutar întrucât prozatorul în discuþie nu este un spirit academic. Conclusiv, Mircea Muthu îºi exprimã dezamãgirea faþã de un produs care mai degrabã este încadrabil în categoria teatrului de revistã decât a metodei ºtiinþifice.
Mult mai coroziv se dovedeºte a fi Paul Cernat, sub titlul Istorie literarã cu înlocuitori. Datoritã discrepanþei dintre scopul propus (continuarea istoriei literaturii române din momentul atins de G. Cãlinescu, anul 1941) ºi mijloacele utilizate (comparaþii neacademice, considerate penibile ºi ridicole), Paul Cernat situeazã discursul lui Alex ªtefãnescu între limbajul lui G. Cãlinescu ºi cel al lui Florin Cãlinescu, aºadar între pretenþiile ºtiinþifice ºi potenþele mahalagiste. Se reþin formulãri demne de o vastã colecþie de perle, cum ar fi: Andrei Pleºu „se intereseazã de chestiunea sexului îngerilor nu numai la figurat, ci ºi la propriu“, fãcând „paradã de erudiþie pentru a rezolva probleme care nu intereseazã pe nimeni“. Levantul lui Mircea Cãrtãrescu e taxat, fugar, drept „un bun prilej de a rememora poezia secolului nouãsprezece într-o desfãºurare fastuoasã, inteligentã ºi plinã de umor“ (pentru cunoscãtorii de literaturã) sau „o carte ininteligibilã, totuºi atrãgãtoare prin modul caraghios-simpatic de folosire a limbii române (pentru ignari)“. În Cartea milionarului de ªtefan Bãnulescu „excesul de frumuseþe livrescã se suportã greu”, iar „cititorul se aflã în situaþia muºtei care se îneacã în miere“ (Dan C. Mihãilescu, într-un articol din „Idei in dialog”, precizeazã cu un „exces de savoare”: „bine cã nu se îneacã în altceva, ca la alþii...”). Paul Cernat nu îl iartã pe Alex ªtefãnescu nici de relevarea unor evidente stângãcii determinate de o precarã familiarizare cu teoria literarã, precum cea doveditã în comentarea volumului Iarna bãrbaþilor a aceluiaºi ªtefan Bãnulescu în care scriitorul „parcã din cînd în cînd îºi întrerupe scrisul ºi, de la masa lui de lucru, îºi ridicã privirea întrebãtor spre noi...“. Tot la capitolul gafe exegetice este introdusã ºi receptarea ultimului Bacovia, cel din Stanþe burgheze ºi din Versete ca „redus la emisia dezarticulatã a unui alienat, lipsitã de relevanþã dacã nu am ºti cui aparþine”.
Însã cel mai mult iritã Alex ªtefãnescu prin selecþia extrem de capricioasã a valorilor literaturii române. Astfel, în opinia lui Paul Cernat, „autorul nu se sfiieºte sã facã tabula rasa din cea mai mare parte a literaturii romane, ignorînd senin mari scriitori”. Ni se oferã apoi o listã comparativã ºi frapantã: câteva absenþe notabile, în ordine alfabeticã: ªtefan Agopian, Gheorghe Crãciun, Bedros Horasangian, Virgil Ierunca, Nora Iuga, Mariana Marin, Mircea Martin, Alexandru Muºina, Ion Mureºan, Gellu Naum, Norman Manea, Eugen Negrici, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Simona Popescu etc. –, sunt puºi în oglindã cu spaþiile ample consacrate unor „nulitãþi absolute”, precum Adina Huiban, Ovidiu Hurduzeu, Ecaterina Rãdoi, Ovidiu Dunãreanu, Dan David, Mircea Bârsilã, Grigore Vieru (acesta ar merita „premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale“) ºi Valeriu Butulescu. Despre acesta din urmã, imortalizat într-o pozã alãturi de Traian Bãsescu, ni se atrage atenþia cã este înfãþiºat ca un scriitor de talia unor „Tagore, Nietzsche, La Rochefoucauld, Jules Renard, Cioran“. Prompt, Paul Cernat se întreabã „ce anume a stîrnit entuziasmul debordant al monumentalului critico-istoric, atît de mult încît acesta sã afirme, cu reproº, cã «românii întîrzie sã-l descopere pe Valeriu Butulescu. Deocamdatã l-a descoperit strãinãtatea, unde cele aproximativ 2000 de aforisme ale sale (dintre care 200 sclipitoare) i-au apãrut traduse în aproximativ 20 de limbi»? Iatã doar douã mostre de sclipiri, nietzscheene de-a dreptul: «Femeia este atrasã irezistibil de pieptul bãrbatului – locul în care acesta îºi þine portofelul», sau «au apãrut telefoane mobile inteligente. Unele mai inteligente decît posesorii lor»”. Imaginea în oglindã în determinã pe Paul Cernat sã conchidã: „Este ca ºi cum un Jacques Yves Cousteau al vieþii noastre literare ar aduce la suprafaþã, în loc de corali, mai mult plancton ºi, din cînd în cînd, cîte un crab sau cîte o meduzã”. Incontestabil orice istoric literar opereazã unele selecþii discutabile. „Planctonul” este un fenomen de regãsit în istoriile literare deopotrivã ale lui Eugen Lovinescu ºi G. Cãlinescu, iar crabii ºi meduzele sunt oricum rara avis, în orice demers de istorie a literaturii, cu atât mai mult când se ia în discuþie una contemporanã ºi chiar de ultim moment, în care valorile nu sunt încã cert definite iar criteriul axiologic este principial imperfect.
Însã în toatã aceastã discuþie, a imperfecþiunii selecþiei profesate de un istoric literar oricum nonconformist, atât în ceea ce priveºte autorii, cât ºi operele acestora, se pierde din vedere, am spune, fondul problemei. Acela cã Istoria lui Alex ªtefãnescu îºi propune sã treacã în revistã literatura românã în timpul comunismului. Raportarea la regimul politic este strict necesarã prin prisma faptului cã circumstanþe extraestetice au încercat sã configureze cosmoidul literar în reperele sale definitorii. Aici trebuie cãutate reuºita sau eºecul demersului propus de Alex ªtefãnescu, dacã autorul surprinde în mod just reacþia universului estetic la presiunea politicã. În acest sens opiniile sunt, deloc surprinzãtor, la fel de recalcitrante în a saluta configuraþia celor peste o mie de pagini de travaliu intelectual. Paul Cernat considerã cã exegetul se dovedeºte a fi mai curînd tolerant cu estetizarea propagandei comuniste, aºa cum a fost ea profesatã de cãtre nume sonore care au fãcut într-un fel pactul cu Diavolul: G. Cãlinescu, N. Labiº, V.Em. Galan, C. Chiriþã, Aurel Baranga, Titus Popovici, Adrian Pãunescu. Alex ªtefãnescu ar accepta compromisul ºi ar realiza o insinuantã „pledoarie transparentã pentru virtuþile modelului cãlinescian de «rezistenþã prin literatura bunã» (un obicei al pãmîntului, în fond: capul ce se pleacã sabia nu-l taie, tributul plãtit pentru salvarea a ce se poate salva, arta supravieþuirii în niºã, jocul la multe capete...)”. Alt reproº ce i se aduce lui Alex ªtefãnescu este acela cã în mod fals lumea scriitorilor sub comunism e prezentatã ca fiind „producãtoarea nr. 1 de opozanþi anticeauºiºti”, cum ar fi Dorin Tudoran sau Dan Petrescu, a cãror operã literarã exegetul însã nu o comenteazã. Pe de altã parte Paul Cernat admite satisfãcut cã acelaºi imperfect ºi tendenþios Alex ªtefãnescu aplicã „revizuiri drastice“ lui Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, „bijutierului obosit“ Tudor Arghezi ºi lui Camil Petrescu (al cãrui ultim roman, Un om intre oameni, este desfiinþat, Alex ªtefãnmescu intrând astfel într-o polemicã durã cu Mihai Zamfir). Ce putem deduce de aici este cã Alex ªtefãnescu reuºeºte sã fie inconsecvent. Ar fi mult mai corect sã reþinem cã Alex ªtefãnescu face dovada unui un dublu mare curaj ºi a unei sinucigaºe responsabilitãþi: pe de o parte, se aratã necruþãtor cu penibile compromisuri estetice ale unor scriitori de calibru, pe care îi demascã drept impostori ºi oportuniºti; pe de altã parte nu ezitã sã salveze ceea ce poate ºi trebuie salvat din molozul unui univers reprobabil, adicã acele nume, opere sau atitudini care au menþinut, între anumite cote posibile, galaxia lui Guttenberg pe un curs navigabil în mijlocul unui taifun al extincþiei.
Ion Simuþ (în „România literarã”, Nr. 2, 18-24 ianuarie 2006) are un discurs mult mai echilibrat ºi mai fairplay atunci când emite o consideraþie de genul „Fundalul istoriei politice relevã drama literaturii române în comunism, iar textele cele mai bune se pot constitui într-o antologie reprezentativã pentru o întreagã epocã de creaþie”. Cu toate neajunsurile, imperfecþiunile ºi inconsistenþele sale, Istoria lui Alex ªtefãnescu se vrea a rãmâne aºadar ceea ce ºi-a propus, punct de reper pentru relevarea luptei inegale dintre condei ºi pistol într-un regim totalitar. Desigur ºi aceastã valenþã a monumentalei opere de autor este desfiinþatã de cãtre acelaºi neobosit întru încrâncenare Paul Cernat, care condamnã aspectul de „arcã a lui Noe” a selecþiei autorului: „Ce ar trebui sã fie, în definitiv, o istorie a literaturii române postbelice? O panoramã pe cît posibil exhaustivã istoric (ºi ierarhizatã estetic), dublatã de o istorie a formelor ºi ideilor, bine contextualizatã socio-politic, biografic ºi mentalitar, sau o listã canonicã, o ‘arcã a lui Noe’ menitã sã salveze de la uitare valorile de prim-plan (recte: preferinþele subiective ale autorului)? Am senzaþia cã Alex. ªtefãnescu refuzã istoricitatea formelor în beneficiul ‘talentului literar’, considerat neistoricizabil. Opþiunea e creditabilã doar în planul valorizãrii, cãci progres în artã nu existã. În plan tipologic, avem de-a face însã cu o sfidare a evidenþelor ºi o discreditare a disciplinei înseºi… Deºi prohibitiv, masivul op îºi propune sã cucereascã publicul mediu cultural, naiv ºi snob, captiv al reprezentãrilor canonice preluate inerþial prin ºcoalã ºi prin reprezentãri politico-mediatice. Cum? Povestind captivant, pe înþelesul cît mai multora, tragedia comunistã ºi eroismul scriitorilor care s-au salvat prin literatura bunã… De fapt, criticul oferã reprezentaþia unui ‘bonom desfigurator’ (calificativul aplicat acum aproape trei decenii de cãtre Cornel Regman – absent din Istorie… – rãmîne valabil) care meritã apreciat pentru curajul ºi dãruirea de a se fi înhãmat la un asemenea proiect de o viaþã (din anii ’80, cînd autorul publica la revista Tomis fragmente dintr-o ‘istorie exactã’…) ºi compãtimit pentru eºecul sãu de succes.”. Câteva observaþii se impun aferente acestei adevãrate cabale. În primul rând cã cei ce se grãbesc sã neantizeze opera lui Alex ªtefãnescu în întregul ei sunt principial susceptibili de fals intelectual ºi de exhibarea unor umori personale. Oricât de imperfect ar fi un asemenea demers de amploare, nu poate fi un eºec de succes de la cap la coadã. Apoi aspectul opþiunii lui Alex ªtefãnescu pentru una dintre cele douã abordãri posibile. Oricât ar fi de neîncântaþi unii dintre confraþi, este dreptul oricãrui exeget sã îºi aleagã o metodã de lucru. Alex ªtefãnescu nu a urmãrit sã realizeze o panoplie exhaustivã istoric ºi ierarhizatã valoric a literaturii din timpul comunismului. Astfel ar fi ajuns la a oferi publicului o cantitate enormã de aluviuni literare, prea puþin utile, din care doar pe ici pe acolo s-ar fi putut detecta piritele. Ar fi fost un proces istovitor ºi superfluu deopotrivã pentru exeget cât ºi pentru virtualul receptor al listãrii la bursã a unui numãr copleºitor de acþiuni literare falimentare aprioric. Alex ªtefãnescu ºi-a propus sã evidenþieze doar ceea ce el a considerat cã meritã sã rãmânã în conºtiinþa posteritãþii ca insule de relativã sanitate literarã. Nu a dorit sã scrie o istorie „exactã” a literaturii române sub comunism în sensul de „completã” (demers înfãptuit de Marian Popa), ci în sensul de valabilã sub raportul specificului valorii estetice. Procedeul sãu este cât se poate de corect. Prezintã extrem de sugestiv, unii ar spune pãrtinitor, grobianismul factorului de presiune politic, la care a aderat desigur un numãr enorm de scriitori ºi de opere (dintre aceºtia intrând sub lupa istoricului literar doar vârfurile de lance), dupã care comenteazã principial acele nume sau titluri care au o relevanþã esteticã, care s-au salvat din confruntarea cu imergenþa extraesteticului. Dacã ar fi procedat invers ar fi scris o istorie corectã din punctul de vedere tocmai al directivelor secþiei de propagandã.
Pentru final considerãm oportun a menþiona douã opinii critice care rãmân perfect valabile concomitent, depinde doar de punctul de vedere pe care îl adopþi când doreºti sã urmãreºti literatura românã în timpul comunismului. Prima, aparþinându-i lui Dan C. Mihãilescu, se situeazã de partea exhaustivitãþii pe care o presupune travaliul istoricului literar. Totodatã Dan C. Mihãilescu realizeazã ºi o savuroasã descriere a autorului Alex ªtefãnescu ºi a lumii literare româneºti, portret datoritã cãruia devine mai uºor de înþeles de ce foarte mulþi confraþi sunt deranjaþi de opera sa: „Ultrahãrþuit de scriitorimea mai mult sau mai puþin veleitarã, megalomanã, resentimentarã ºi etern cîrtitoare, înzestrat din plin cu o subiectivitate invariabil ultragiatã, ins nestãpînit, imprevizibil, cu atitudini frecvent oximoronice, sensibil, coleric ºi retractil cu puseuri virulente, Alex. ªtefãnescu surprinde constant prin apetitul enorm pentru extreme ºi stupefiazã prin tenacitatea cu care le infuzeazã substanþã în ciuda tuturor riscurilor. El pãºeºte fericit pe cãrbuni aprinºi, ca fachirul, dã cu bîta-n baltã cu o frenezie sadomasochistã vecinã cu cea a lui Cristian Tudor Popescu, taman cînd þi-e lumea mai dragã, avînd o plãcere nebunã de a-ºi da singur foc la valizã, în public. […] …hybris-ul fãrã soluþie ºi fãrã iertare al cãrþii. Care rezidã nu atît în marile absenþe, cît în inexplicabilele prezenþe, faþã de anvergura numelor lipsã. Sigur, îþi spui, cu o viziune preponderent de critic literar ºi gazetar, autorul are toatã libertatea sã opereze subiectiv. Nu-ºi gãseºte afinitãþi cu un autor sau altul, indiferent de importanþa acestuia în istoria literarã, nu-i prizeazã stilul, nu-l comenteazã, aºadar nu-l selecteazã în sumar. Atunci, nu mai avem de-a face cu o istorie, ci cu o suitã de medalioane lucrate simpatetic. Altminteri, cînd ai îmbrãcat cãmaºa cu arnici ai ‘istoriei literaturii’, eºti obligat sã intri în hora axiologiei, a taxonomiilor, a înghiþirii polaritãþilor. Eºti obligat sã cumulezi tendinþele ºi doctrinele antinomice, sã corelezi seriile ºi grupurile, sã iei pulsul pieþei de idei, sã urmãreºti schimbãrile de canon, evoluþia orizonturilor de aºteptare, sã petreci esteticul cu politicul ºi sociologia creaþiei, sã punctezi istoria instituþiilor culturale, a cenzurii, a mentalitãþilor, a relaþiilor dintre specificul geografiei literare ºi directivele politice ale centrului, evoluþia tensiunilor inter-generaþioniste, legãturile dintre dinamica traducerilor (sincronizarea) ºi literatura autohtonã º.a.m.d.” (ID, Nr. 1 (16), Ianuarie 2006). Dacã ºi-ar fi propus cã scrie o istorie completã, Alex ªtefãnescu ar fi fost blamabil întocmai utilizând mecanismele relevate cu aplomb de Dan C. Mihãilescu. Doar cã Alex ªtefãnescu are o altã viziune, personalã ºi desigur imperfectã prin raportare la accepþiunea tradiþionalã, asupra rostului unei istorii a literaturii sub un regim dictatorial.
O soluþie calmã, echilibratã, a ieºirii dintr-un impas al receptãrii „suitei de medalioane lucrate simpatetic” o are Irina Petraº: „Criticul e un scriitor cu toate îndatoririle, dar ºi cu toate drepturile ce decurg de aici. Citeºte ce vrea, cînd vrea, e subiectiv ºi expresiv cît încape, are dreptul la licenþe poetice. Cartea celuilalt e o realitate, un real ce poate fi interpretat ºi fantasmat ca orice alt real. Un critic/ istoric literar are dreptul sã fie plin de mofturi ºi de figuri. Are dreptul la capricii, incuri ºi rãsfãþuri. Poate sã creadã în steaua lui ºi în adevãrurile sale, fãrã obligaþia de a fi pe placul tuturor. Are, ºi el, dreptul la diferenþã. ªi la diferenþa de opinie. κi poate construi cuvinte, concepte ºi ierarhii personale (‘doi critici ce se respectã trebuie cu necesitate sã aibã pãreri deosebite, cãci altminteri unul dintre ei ar trebui sã se sinucidã’, credea Lovinescu). Nu e chemat nicidecum sã spunã Adevãrul (care, ºtim prea bine, nu existã ori nu ne e la îndemînã, ceea ce înseamnã, pînã la urmã, acelaºi lucru), chiar dacã e liber sã creadã cã îl deþine, el singur din cetate. De altminteri, lucrurile nu sînt noi deloc. Complicarea privirii cronologice asupra literaturii cu una sistematicã ºi analiticã a (re)deschis calea subiectivitãþii istoricului (e de amintit cã pentru Haºdeu, ca ºi pentru Iorga, istoria era, deja, o ºtiinþã subiectivã, un mod original de a retrãi în imaginaþie, vizionar ºi artistic, faptele trecutului, obiectivitatea fiind, oricum, greu de atins în lucrãrile ºi purtãrile omeneºti). Critica ºi istoria literarã au în structura lor ascunsã doza de ficþiune inerentã comentariilor umane, mereu dependente de imponderabile.” (Tribuna, Nr. 83, 16-28 februarie 2006). Probabil cartea lui Alex ªtefãnescu are, în acest context, mãcar un mare merit, chiar dacã nu cel vizat pe autor, ci unul adiacent dar poate chiar mai apropiat de esenþe: acela de a fi impus o dezbatere publicã asupra naturii ºi specificului criticii ºi istoriei literare, în ce mãsurã aceste ºtiinþe sunt sau pot fi obiective sau, în ultimã instanþã, sunt funciar subiective în virtutea prezenþei insinuante a ficþionalului în comentariul de specialitate. Sub acest raport Istoria lui Alex ªtefãnescu este o înfrângere a la Pyrus. Armata dispare dezorganizatã pe câmpul tacticizat de bãtãlie, dar imprimã intrinsec o nedumerire percutantã în rândurile inamicului deconcertat ºi frustrat datoritã unei victorii ininteligibile: de ce nu a vrut sã lupte dupã metodele clasice exacte ºi a preferat sã piarã dupã capriciile personale? Ecoul perpetuu al acestei întrebãri retorice se anunþã a fi coºmarul tuturor virtualelor bãtãlii purtate uzând de metode exacte de cãtre învingãtorii privaþi de satisfacþia victoriei.