Pentru a lămuri în ce măsură se face trimitere prin acest personaj la credinţa medievală a bogomilismului vom lua în considerare aprecierile lui Ioan Petru Culianu (24, 240-263) cu referire la „dogma” „ereziei”, expunerea autorului fiind extrem de solid argumentată bibliografic. Primele izvoare care se referă la bogomilismul bulgar sunt indirecte: a doua scrisoare a patriarhului din Constantinopole, Theofilact, către Petru, ţarul bulgarilor (940-50) şi Tratatul contra bogomililor al lui Cosma Preotul, compus puţin după 972. Urmează cronologic mult mai bogatele izvoare bizantine: Epistula invectiva, scrisoare a călugărului Eftimie din mânăstirea Maicii Domnului, Constantinopole, de pe la 1050; Allexiada Annei Comena, datând din 1148, povesteşte amănunţit prinderea prin şiretlic şi executarea conducătorului impenitent al călugărilor, Vasile; credinţele bogomililor expuse de Vasile sunt notate de istoricul ecleziastic Eftimie Zigabenos în Panoplia dogmatica. Există un singur izvor bogomil direct, Interrogatio Johannis (Întrebările lui Ioan), apocrif adus din Bulgaria în timpul episcopului cathar lombard Nazarie din Concorezzo (pe la 1190) şi tradus în latină.
Primul aspect frapant şi greşit interpretat al dogmei bogomilice face directă trimitere la creaţie: după ce Sathanas a fost alungat de la locul său de conducere şi din sălaşurile cereşti, acesta primeşte, împreună cu îngerii săi răzvrătiţi, clemenţă din partea Tatălui, anume un răstimp de 700 de ani de odihnă pe firmament. În acest răgaz Sathanas pune să i se construiască lumea la care visa: el nu e creatorul, ci doar arhitectul lumii. Deşi Sathanas este cel care comandă, împărţirea apelor are loc numai la ordinul Tatălui invizibil (sed precepto patris), care în felul acesta se amestecă în organizarea cosmosului inferior. Ioan Petru Culianu atrage atenţia că ereziologiile atribuie Diavolului prin exces sau din neatenţie creaţia lumii vizibile (cf. 24, 242).
Din mitul bogomil se pot distinge apoi câteva consecinţe doctrinare şi etice extrem de interesante: considerându-se adevăraţii discipoli ai lui Iisus ei se doresc a fi encratiţi, din dorinţa de a imita viaţa îngerilor, conform unui verset biblic: „Ei sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer, în împărăţia cerurilor”, eunuchi... propter regnum caelorum (Matei, 19, 10-12); preferă interpretarea simbolică, spirituală, accepţiei literale a miracolelor; resping botezul, euharistia, cultul crucii, cultul Fecioarei şi al Sfinţilor, icoanele şi moaştele, ierarhia ecleziastică, liturghia şi rugăciunile ortodoxe – acceptând ca unică rugăciune Tatăl nostru. Şi, mult mai relevant, cred că edificiile materiale ale bisericilor sunt ascunzişurile lui Satan şi incită la nesupunere civilă căci, dispreţuind bogăţia şi autoritatea, vor să mimeze înseşi temeiurile ordinii sociale. Resping dogma învierii morţilor şi a judecăţii de apoi. Se prefac, totuşi, a fi creştini exemplari (cf. 24, 248-249).
Ioan Petru Culianu argumentează cu succes că dogma dualismului bogomil este o falsă problemă. „Dualism” este definit ca opoziţia a două principii, dar opoziţia dintre Dumnezeu şi Diavol este îndoielnică în bogomilism şi deci cel din urmă cu greu poate fi definit ca principiu a ceva. Diavolul, un înger de mare rang, alungat din ceruri pentru că a vrut să imite puterea Tatălui, nu este autorul lumii inferioare; el nu este, literal, decât demiourgos, artizanul, cel care meştereşte lumea plecând de la elemente preexistente, în această acţiune intervenind chiar Tatăl. De vreme ce Diavolul este arhitect al lumii fără să fie principiu a ceva, de vreme ce el este o entitate subordonată lui Dumnezeu şi nu face răul decât pentru că Dumnezeu i-a permis-o (Dumnezeu nu-i autorul răului, dar îi tolerează existenţa din milă), doctrina bogomililor nu este dualistă, ci, eventual, pseudodualistă.
Mitul bogomil dă dovadă de o remarcabilă subtilitate în a afirma şi a nega în acelaşi timp că Satan ar fi creator a ceva.
Există în Meşterul Manole o afirmaţie a stareţului Bogumil care a determinat conştiinţa critică să îl interpreteze în mod tradiţional ca exponent al dogmei mitice bogomilice: „Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? Şi dacă îşi schimbă obrăzarele înşelătoare, că nu ştii când e unul şi când e celălalt? Poate că unul slujeşte celuilalt. Eu, stareţ credincios, nu spun că este aşa, dar ar putea să fie” (I, 1). Alexandru Paleologu susţine că „stareţul Bogumil, care îndeamnă la sacrificiu, emite ipoteza bogomilică” (43, 73-94). Titus Bărbulescu chiar inventariază temele bogomilice prezente în dramaturgia lui Blaga, precizând însă că acestea ar fi „variante ale temei maniheiste a forţelor Răului şi Binelui care coexistă în această lume”, bogomilismul pornind „de la ipoteza că bunul Dumnezeu şi Diavolul au prezidat împreună la facerea lumii şi că ei continuă să participe, şi unul şi celălalt, la crearea lucrurilor şi fiinţelor din zilele noastre” (12, 86-88). Pe această logică Titus Bărbulescu identifică tema bogomilică în: Tulburarea apelor prin mitul lui Iisus Pământul; Ivanca, prin „vechea poveste” narată pictorului Luca de Slujnică (Actul IV); Meşterul Manole, prin afirmaţia citată a stareţului Bogumil, meşterul părând chiar a se supune „fatalităţii bogomilice” (12, 88); Arca lui Noe, unde Moşul şi Nefârtate au participat şi participă la creaţie, totul fiind complementar. Eugen Todoran merge pe aceeaşi logică a interpretării: „Numele stareţului nu este ales la întâmplare, el reprezentând erezia numită după călugărul Bogumil, care admitea egalitatea cerescului cu pământescul în orice făptură” (48, 100). Nu departe se situează şi interpretarea lui Dan C. Mihăilescu: „Semnul dual-armonizator al numelui său, care însumează teoretic vitejia lui Nefârtate şi lumina lină a lui Fârtate, se opune aparent unităţii puternice a deciziilor sale; în fond, această unitate se sprijină pe o totală acceptare iniţială a conjugării celor două planuri, demonic şi sacral, în numele Zidirii” (37, 105). Însă se remarcă salutar şi opinia contrară, care încearcă să identifice şi locul exact ocupat de acest personaj în cadrul gândirii estetice a dramaturgului: „Replica lui nu e în fond bogomilică (cum ar sugera-o numele personajului), ci blagiană. Fondul cosmic are o configuraţie mai complicată decât credea autorul lui Zamolxe, Orbul nu e numai puterea creatoare a naturii, ci şi cea distructivă. Aceste două feţe ale ei au fost ipostaziate mitic şi numite deosebit, dar aparţin aceleiaşi entităţi” (31, XXXVII). Însă în paradigma acestei interpretări aparent minoritare, dar indubitabil autentice şi corecte, a rolului performat de Bogumil în piesa lui Blaga, consideraţiunile Marianei Şora instituie elocvent certitudini, într-un studiu timpuriu. Strict cu referire la personajul Bogumil, Mariana Şora aminteşte subsidiar, într-o notă: „Ca poet, Blaga avea toată libertatea de a folosi un nume asociat cu o anumită doctrină, fără ca vederile exprimate de personajul ce poartă acest nume să corespundă întocmai celor recunoscute ca fiind ale personajului istoric şi ale sectei sale. În interpretare însă e eronat să se ia drept «bogumilism» «coincidenţa contrariilor» susţinută de acest purtător de cuvânt al autorului. Echivalenţa contrariilor afirmată aici e opusă dualismului, spre deosebire de bogumilism, care e manicheic” (46a, 87). Blaga a avut, probabil şi paradoxal, cel mai mare moment de neinspiraţie numindu-şi acest personaj, altfel absolut necesar în construcţia ideatică a dramei, Bogumil.
Pe fond credinţa stareţului Bogumil poate fi apropiată celei bogomilice, cu precizarea însă că bogomilismul nu este de sorginte maniheistă, după cum se constată o eronată percepere a rosturilor mitului (în maniheism Demiurgul este bun, iar tenebrele sau hyle n-au fost create de nimeni). Bogumil exprimă într-adevăr posibilitatea ca la crearea lumii vizibile şi implicit a omului atât Dumnezeu cât şi Diavolul să fi contribuit prin consens. Dar credinţa acestuia a înfrăţirii celor doi rămâne ambiguă şi emisă doar cu titlul de ipoteză. În ultimă instanţă corect ar fi să relevăm afinitatea existentă – iar paradoxal – între bogomilism şi ortodoxism pentru a înţelege şi rolul actanţial ambiguu performat de Bogumil prin prezumţia sa inconsistent asumată. Ioan Petru Culianu constată că atitudinea dogmatică a bogomililor „poate oricând să fie rânduită între limitele ortodoxiei. Aceasta, după cum ştim, nu contestă lucrarea Diavolului – îngerul căzut – în lume şi asupra omului; dar face din ea o putere aservită lui Dumnezeu. Altfel spus, poziţia ortodoxă recunoaşte din plin existenţa şi rolul Adversarului, precizându-i funcţiunea în cadrul monarhiei divine” (24, 255). Prin urmarea ceea ce deosebeşte pe fond bogomilismul de ortodoxism este doar locul exact ocupat în cadrul monarhiei divine de către Diavol şi mai ales relaţia exactă dintre cei doi, Sathanas şi Dumnezeu, la crearea lumii vizibile.
Să concluzionăm că Lucian Blaga exprimă prin Bogumil mai degrabă confuzia înţelegerii populare a raporturilor dintre Dumnezeu şi Diavol, mai ales cu referire la momentul genezei universului vizibil, confuzie, inconsistenţă care dealtfel a şi făcut posibilă apariţia şi manifestarea mitului „eretic” în Balcani, inclusiv în „timpul mitic românesc” al piesei. Aceasta în conformitate cu credinţa filosofului cu privire la „coruperea” ortodoxiei româneşti de elemente „păgâne”, de mitologii naive autohtone. În acest sens deosebit de concludente rămân consideraţiunile lui Ionel Popa: „Blaga a fost refractar teologiei creştine. Scriitorul şi filosoful au fost fascinaţi de Mister (Taină), de Fire, Cosmos. În această fascinaţie un rol însemnat l-a avut contactul profund cu mentalitatea şi cu cultura populară [în substratul ei mitic]. Acest contact îi va menţine şi îi va potenţa sensibilitatea metafizică nativă. Contactul catalitic cu Filosofia şi Expresionismul îl va determina să-şi caute şi să-şi găsească nota sa personală pe fondul general al unei specificităţi etnice de coloratură creştin ortodoxă, dar mai mult, pe «fondul nostru nelatin». În nici un caz dintr-o autentică trăire religioasă, ci din raţiuni artistice şi chiar teoretico-filosofice se va apleca asupra ortodoxismului. El rămâne străin de dogma şi teologia ortodoxă şi a refuzat orice angajare. Este o mare greşeală să afirmi că «Dramaturgia lui Blaga stă sub semnul spiritualităţii creştine». (...) / Elementul creştin-ortodox prezent în opera sa este scos de sub jurisdicţia Bisericii şi a teologiei sale. Blaga în măsura în care este persoană religioasă aderă la religia firescului organic, la creştinismul popular cosmicizat (Mircea Eliade). Este acel creştinism care a asimilat «relicve» din păgânismul autohton, relicve ale «fondului nostru nelatin» – tracic şi dacic. (...) / Meşterul Manole nu e o operă cu o problematică creştin-ortodoxă. Actul de plăsmuire situează pe om în orizontul misterului şi pentru revelare făcându-l creator de cultură. Toate elementele de religiozitate ortodoxă prezente în piesă au rolul de a «conştientiza» frământările inerente oricărui act creator. Toate sunt componente estetice ale textului şi ale spectacolului teatral. Ele construiesc un «spaţiu dramatic»” (45, 56-58).
Majoritatea consecinţelor faptice ale credinţei bogomilice nu se regăsesc în istoria piesei: encratismul discipolilor, respingerea botezului, a euharistiei, a cultului crucii, al Fecioarei şi al Sfinţilor, a icoanelor şi a moaştelor, a ierarhiei ecleziastice, a liturghiei şi a rugăciunilor, a învierii morţilor şi a judecăţii de apoi, nesupunerea civilă. Toate acestea nu sunt blamate şi recuzate în piesă, ba unele sunt chiar afirmate în sens „ortodox” în momente cheie. Şi, poate cel mai relevant, nu există finalmente perceperea înţelegerii bisericii ca lăcaş de cult al Diavolului, ci ca edificiu principial destinat slăvirii lui Dumnezeu. Aşadar, problema apartenenţei lui Bogumil la bogomilism, şi prin el a întregului univers mitic al piesei, o falsă problemă, sau, mai corect, o dezbatere superficială şi superfluă, căci drama şi mai ales dimensiunea estetică sunt determinate şi întreţinute de o altă polemică, exprimată tot de Bogumil: jertfa umană.
Imediat după emiterea unei prezumtive ipoteze bogomilice, stareţul Bogumil o şi repudiază prin exprimarea unei alte credinţe, cea la care se raportează cu abnegaţie şi obscurantism: „Şi-atunci toate socotelile minţii stângace sunt fără de rost şi singură stăpânitoare rămâne credinţa sângeroasă, pe care noi oamenii o aducem cu noi din întunecime de veac. Cine vrea jertfa? Întrebările noastre nu răzbat până-n prăpăstiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde, de aceea în nici o vorbă de-a mea nu vei găsi nici o urmă de întrebare” (I, 1). Bogumil se referă aici la credinţa ancestrală, care transcende determinări mitico-temporale stricte, ce susţine că omul trebuie să jertfească fie un animal, fie o fiinţă umană, într-un ritual magic, ce validează locul construcţiei. Mircea Eliade este cel care oferă argumente suficiente pentru o interpretare de această factură a necesităţii jertfei cerute de Bogumil: „...ritualul de construcţie este şi el o consecinţă «teoretică» a unui mit cosmogonic şi a unei întregi metafizici arhaice, care afirmă că nimic nu poate dura dacă nu are «suflet» sau nu este «însufleţit»” (25, 65). O fiinţă dragă trebuie să fie zidită pentru a se asigura perenitatea operei: „Sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului. Nu vrei să pui odată capăt acestei griji? Ce e trupul ăsta? Râia sufletului. Făptuieşte, nu cumpăni! Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi şi păroşi şi intră în trupul bisericii, hărăzit veşniciei. Pentru suflet e un câştig. Manole, fă-ţi cruce largă şi picură-ţi pe inimă ceara asta topită: numai jertfa cea mare poate să ajute!” (I, 1). Această replică a lui Bogumil pare a se încadra într-una din interpretările posibile ale necesităţii însufleţirii locului construcţiei: „... scopul urmărit prin sacrificiile de construcţie este să se transforme sufletul victimei într-un demon protector” (25, 88). Critica literară a preluat şi acest aspect antropologic ca explicaţie pentru ritualul jertfei din drama lui Blaga, relevând însă, pe urmele hermeneutului antropolog Mircea Eliade, adevăratul sens al necesităţii „însufleţirii” creaţiei: „Legendele «zidirii», a căror semnificaţie se redescoperă prin integrarea lor tipologică în miturile cosmogonice, în structura mentală arhaică implică ideea că lumile au fost făcute prin sacrificarea unor fiinţe primordiale, omul este creator prin repetarea actelor acestor fiinţe” (48, 95). Creaţia umană ar fi o tentativă de reiterare a creaţiei divine din illo-tempore.
Cert este că Bogumil intervine radical în zbuciumul sufletesc al lui Manole. Intervenţia sa a fost interpretată fie ca o încercare de a-i abate gândurile de la rosturile cunoaşterii şi a-l îndemna spre actul creator, ceea ce ar fi o dovadă a virtuţilor spirituale ale autorului (cf. 44a, 90), fie ca dovadă a unei concepţii metafizice, după care elanul înfăptuirii lucrurilor frumoase are ca punct de plecare răul (cf. 48, 101). Pentru Bogumil apelul la implicarea htonicului în necesitatea jertfei rămâne încadrabil în logica unui misticism teluric, introducând ca determinante ineluctabile ale jertfei umane absconsele „puteri ale pământului”: „Nu e apă şi nu e foc – sunt puterile! Ele dispreţuiesc întinderea locului şi ies când vrei de sub legile vremii. Le crezi aici, şi ele din întâia beznă răspund. Le crezi acolo, şi ele dănţuiesc cu înfricoşare în noi” (I, 1). „Vorbind despre «puterile» care intervin malefic, depăşind voinţa creatoare a Meşterului, dramaturgul se menţine într-un spaţiu ambiguu, evitând orice nominalizare, după cum este evitată şi originarea pasiunii lui Manole. «Puterile» care impun jertfa, ca şi o dorinţă halucinantă de a construi, aparţin probabil lui Dumnezeu, Diavolului sau altcuiva, oricum ele se află dincolo de lumina raţiunii, ca nişte chinuitoare coşmaruri şi imperioase porunci” (29, 131-132).
Pentru Bogumil puterile omului sunt puterile firii, concepute ca spirite ale pământului, spirite care ar cere jertfa vieţii întrucât în întreaga fire viaţa din viaţă se naşte. Prin acest straniu spirit al firii omeneşti şi „pământeşti” nu ni se exprimă doar un caz de atavism funciar fiinţării cu sorginte în illo-tempore, ci ni se şi indică şi o posibilitate speculativă de a decodifica inerenţa jertfei nu ca urmare a fatalităţii determinate de sacru, ci, dimpotrivă, ca urmare a unei manifestări „fireşti” a liberului arbitru uman ce implică axiomatic sacrificiul vieţii întru creaţie. Erezia lui Bogumil rămâne un exemplu de misticism extatic şi nebulos, în care credinţa declarat autentică a personajului se lasă coruptă şi complicată de elemente păgâne, situându-l astfel la egală distanţă de încercarea inutilă de a-l încadra în datele ortodoxismului, bogumilismului, htonicului animist etc. În egală măsură cu Manole însuşi Bogumil este stăpânit de patima creatoare, dar spre diferenţă de meşter stareţul este caracterizat de o credinţă oarbă, neproblematică, în numele căreia viaţa este dispensabilă, un mijloc de a atinge scopul unic, edificiul care demonstrează prin existenţa sa materială valabilitatea credinţei spirituale.
Bogumil „iese pe uşa din stânga” la finele primei scene a dramei pentru a nu mai reveni în istoria dramei decât în contextul penultimei scene, o dată cu alaiul domnitorului, când, din punctul lui de vedere, nu face decât să constate că toate s-au împlinit în conformitate cu credinţa sa neproblematizantă. Consideră că Meşterul Manole, creatorul uman, nu este decât rezultatul şi instrumentul voinţei divine, „alegere şi har”, iar greşeala omului, care îl împinge către suferinţă şi neîmplinire, o constituie tentaţia judecării cu propria raţiune: „Nu cântări, nu socoti. Crede!”, iar când Manole renegă explicit credinţa, reacţia stareţului este tipică pentru un sacerdot creştin: „Îmblânzeşte-ţi, Manole, cuvintele. Crede! Nu judeca, nu cântări. Nu cârti. Nu socoti. Crede!” (V, 3). Aici nu face decât să reia primele sale cuvinte din piesă, „Nu mai măsura!” (I, 1), cuvinte de extracţie biblică, al căror sens este acela de lege existenţială şi spirituală. Se dovedeşte un reprezentant tipic al obscurantismului religios, în numele căruia este dispus să îl disculpe pe Manole de orice vină, implicit de omucidere: „Ţi se va ierta păcatul acesta, şi altele încă o mie”, mergând pe logica „mare e durerea ta, ascunse căile Domnului” (V, 3).
Misticismul lui Bogumil este însă explicabil şi printr-o concepţie filosofică a lui Blaga, numită perspectivă sofianică, viziune a unei mişcări de sus în jos a transcendenţei, pentru a se arăta în categoriile organicului, acesta fiind asimilat în grad cu transcendentul, pământul devenind astfel un echivalent al cerului: „Numai poporul român a crezut că jertfa ţine cumpănă unei fapte cereşti. Meşterul Manole îşi jertfeşte soţia pentru o biserică. Iată o sublimare «sofianică» a străvechiului motiv de aproape incredibilă cruzime. Adânc statornicită trebuie să fi fost orientarea sofianică în sufletul poporului românesc, dacă el a ştiut să împrumute această transfigurare unui motiv, cu care s-au luptat fără putinţă de sublimare toţi vecinii săi, naufragiaţi în practicitate sau în medievalism eroic” (9b, 98-99). Conform acestei perspective, specifice ortodoxiei, s-ar putea susţine că jertfa propusă şi susţinută cu îndârjire de Bogumil s-ar datora unei interpretări locale a interdependenţei dintre uranic şi htonic, dintre imanent şi transcendent, prin care trupul uman ar fi primitor receptacol pentru a da expresie naturii divine, ar primi în datele sale infuzia transcendentă, rezultatul fiind, desigur, anonimizarea frânturii omeneşti şi crearea edificiului de celebrare a ordinii absolute. Blaga afirma: „Entelehia sau Ideea, pe care tinde s-o realizeze demiurgul creştin, nu este forma de supremă plenitudine biologică, ci forma sofianic transfigurată. Această formă coincide, ca expresie cu statica mântuitului. Natura pe care o plăsmuieşte demiurgul creştin este natura-biserică” (9b, 102). Conform solicitării lui Bogumil viziunea se complică, demiurgul nu mai poate fi numit creştin, natura plăsmuită va fi femeia-biserică, iar interpretarea oferită sofianicului rămâne proprie dramei lui Blaga, categoriile şi lotul organicului ca receptacol pentru natura divină impunând mai degrabă o disertaţie cu trimitere către condiţia artistului stăpânit de patimă creatoare, şi nu a credinciosului inspirat de pronia divină.
Bogumil este personajul prin raportare la care Manole se autodefineşte cu predilecţie ca artist surprins între făgăduinţă şi tăgadă. Stareţul îi cere constant şi formal fapta, iar meşterul problematizează mereu, ca răspuns de fond, natura faptei, determinările şi articulaţiile intime ale înfăptuirii creaţiei artistice.

Bibliografie

1. BLAGA, Lucian, Daimonion, în vol. Zări şi etape. Text îngrijit şi bibliografie de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
2. BLAGA, Lucian, Pietre pentru templul meu, în vol. Zări şi etape. Text îngrijit şi bibliografie de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
3. BLAGA, Lucian, Probleme estetice, în vol. Zări şi etape. Text îngrijit şi bibliografie de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
4. BLAGA, Lucian, Trilogia culturii. Ediţie îngrijită de Sorin Mărculescu. Prefaţă de D. Ghişe, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1969.
5. BLAGA, Lucian, Fârtate şi Nefârtate, în vol. Isvoade. Eseuri, conferinţe, articole. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau. Prefaţă de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
6. BLAGA, Lucian, Isus-pământul, reprodus în vol. Isvoade. Eseuri, conferinţe, articole. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau, prefaţă de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
7. BLAGA, Lucian, Hronicul şi cântecul vârstelor. Ediţia a II-a. Ediţie îngrijită, cu un cuvânt înainte de George Ivaşcu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.
8. BLAGA, Lucian, Opere 5. Teatru. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1977.
9. BLAGA, Lucian, Opere 2. Poezii postume. Ediţie critică de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
9a. BLAGA, Lucian, Semnificaţia metafizică a culturii, în vol. Trilogia culturii III. Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
9b. BLAGA, Lucian, Perspectivă sofianică, în vol. Trilogia culturii II. Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
*
10. BĂLU, Ion, Opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Albatros, 1997.
11. BĂNCILĂ, Vasile, Lucian Blaga, energie românească. Îngrijirea ediţiei, adnotări, notă asupra ediţiei şi tabelul bibliografic de Ileana Băncilă, Timişoara, Editura Marineasa, 1995.
12. BĂRBULESCU, Titus, Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale. Traducere din limba franceză de Mihai Popescu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997.
13. BÂGIU, Lucian, Dramaturgia blagiană. Instituirea estetică a absolutului, Sibiu, Editura Imago, 2003.
14. BÂGIU, Lucian, Scenocentrismul în dramaturgia blagiană: surmontarea indeciziei în „Meridian Blaga IV“ [comunicări prezentate la sesiunile ştiinţifice anuale de la Cluj-Napoca, dedicate operei poetice şi filosofice: 1990-2002], Societatea Culturală „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,2004,pp.152-156.
15. BÂGIU, Lucian, Bogomilism, sofianic şi daimonic în „Meşterul Manole” de Lucian Blaga, în „Meridian Blaga V”, tom 1-Literatură, Societatea Culturală „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, pp. 32-46.
16. BÂGIU, Lucian, Meşterul Manole: creatorul vs. omul creator. Valeriu Anania vs. Lucian Blaga, în „Meridian Blaga 6”, tom 1-Literatură, Societatea Culturală „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, pp. 13-21.
17. BÂGIU, Lucian Vasile, Meşterul Manole sau osândirea izvodului în vol. Valenţe polifonice ale prozei şi dramaturgiei lui Bartolomeu Valeriu Anania, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.
18. BÂGIU, Lucian-Vasile, Meşterul Manole în vol. Valeriu Anania. Scriitorul, Cluj-Napoca. Editura Limes, 2006.
19. Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod. Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Versiune diortosită după Septuaginta redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
20. BRAGA, Corin, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare. Prefaţă de Nicolae Balotă, Iaşi, Institutul European, 1998.
21. BRAGA, Mircea, Dramaturgia blagiană sau triumful artisticului, în vol. Sincronism şi tradiţie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972.
22. BRAGA, Mircea, Recursul la tradiţie. O propunere hermeneutică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987.
23. CIOMPEC, Gh., Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
24. CULIANU, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie şi mituri. Ediţia a doua. Traducere de Tereza Culianu-Petrescu. Cuvânt înainte al autorului. Postfaţă de H.-R. Patapievici, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
25. ELIADE, Mircea, Comentarii la Legenda Meşterului Manole, în vol. Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie. Ediţie şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache. Studiu introductiv de Petru Ursache, Iaşi, Editura Junimea, 1992.
26. ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
27. FANACHE, V., Avatarurile tăcerii, în vol. Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.
28. FANACHE, V., Dialogul „revelaţiilor fără cuvinte”, în vol. Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.
29. FANACHE, V., Lucian Blaga. Dramaturgul, în vol. Lecturi sub vremuri, Cluj-Napoca, Editura Motiv, 2000.
30. GANĂ, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
31. GANĂ, George, Teatrul lui Lucian Blaga, în vol. Lucian Blaga, Opere 3. Teatru. Ediţie critică şi studiu introductiv de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
32. GOETHE, Poezie şi adevăr. Traducere de Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1967.
33. KIVU, Dinu, „Calendarul Credinţa 1970”, Detroit, Michigan, S. U. A.
34. ***, Lucian Blaga. Studiu, antologie, tabel cronologic şi bibliografie de Emil Vasilescu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.
35. MICU, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2000.
36. MICU, Dumitru, Meşterul Manole, Comentar la poemul dramatic Meşterul Manole, în vol. Valeriu Anania, Greul pământului. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.
37. MIHĂILESCU, Dan C., Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.
38. MODOLA, Doina, Lucian Blaga şi teatrul. Insurgentul. Memorii. Publicistică. Eseuri, Bucureşti, Editura Anima, 1999.
39. MODOLA, Doina, Lucian Blaga şi teatrul. Riscurile avangardei, Bucureşti, Editura Anima, 2003.
40. MUTHU, Mircea, Lucian Blaga – dimensiuni răsăritene. Ediţia a II-a, Piteşti – Bucureşti – Braşov – Cluj-Napoca – Constanţa, Editura Paralela 45, 2002.
41. NIETZSCHE, Friedrich, Naşterea tragediei. Traducere de Ion Dobrogeanu-Gherea şi Ion Herdan, în vol. De la Apollo la Faust. Dialog între civilizaţii, dialog între generaţii. Antologie, cuvânt înainte şi note introductive de Victor Ernest Maşek, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.
42. NOICA, Constantin, Rostirea filozofică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
43. PALEOLOGU, Alexandru, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970.
44. PALEOLOGU, Alexandru, Teatrul lui Lucian Blaga, în vol. ***, Lucian Blaga. Studiu, antologie, tabel cronologic şi bibliografie de Emil Vasilescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.
44a. PAPU, Edgar, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Editura Cugetarea,1943.
45. POPA, Ionel, Meşterul Manole – glose şi comentarii, în vol. Glose blagiene, Târgu Mureş, Editura Ardealul, 2003.
46. SÂN-GIORGIU, Ion, Personalitatea lui Goethe, în „Revista Germaniştilor Români”, Anul I, nr. 1, 22 martie 1932. p. 59.
46a. ŞORA, Mariana, Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
47. TODORAN, Eugen, Dramaturgia lui Lucian Blaga, în vol. ***, Lucian Blaga. Studiu, antologie, tabel cronologic şi bibliografie de Emil Vasilescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.
48. TODORAN, Eugen, Lucian Blaga. Mitul dramatic, Timişoara, Editura Facla, 1985.
49. TODORAN, Eugen, Meşterul Manole, mit românesc în teatrul lui L. Blaga, în vol. Folclor literar II, Timişoara, 1968.
50. VATAMANIUC, D., Lucian Blaga. 1895-1961. Bibliografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
51. VIANU, Tudor, Estetica. Studiu de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

Lucian Bâgiu,
2004, Műhlbach, Transilvania