 |
|
|
|
|
|
|
|
agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate | Contact | Înscrie-te | ||||
|
|
|
|
|
||
|
|
Promo: 
|
         
| ||||
| Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Concurs Comunități Special Tehnica Literara Multimedia | ||||||
 |
|
|||||
|
||||||
|
agonia 
￭ De la Timisoara 
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-16 | |
Cenaclul Agonia.ro intră într-o atmosferă estivală, până în luna septembrie.
Pe scena poeziei și criticii literare sâmbătă 21 iulie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, vom continua cu lectura și critica poeziilor tinerei autoare Andreea Bogdanovici și cu "Poezia de Vară" - recital de poezii, în lectura la liberă ieșire pe scenă - a participanților la Cenaclu. Moderatorul acestei prime ediții estivale va fi: Ela Victoria Luca *** Vă prezentăm textele Andreei Bogdanovici, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa editors@scriptor.info, dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Vă așteptăm sâmbătă pentru lectura poeziilor dumneavoastră sau a poeziilor autorilor preferați de dumneavoastră, într-un recital liber, în același spațiu familiar Cenaclului nostru. *** Andreea Bogdanovici [vise] zilele sunt medicamente mă așez în palme se trasează vieți ce mișună prin țesutul osos până în plasmă se amestecă gesturile un limbaj al melodiile pe care le știai privești colțul te așezai să desenezi casa geamurile crestate ușa mică florile la ferestre știai că fericirea locuiește între acei pereți [dublu rol] țin picioarele ca un făt bătăile inimii sunt în aer mâinile se cioplesc vibrațiile se nasc în palme se prelungesc în măduva oaselor dimineața mușchii se crapă [sec] se apropie ziua în care nu mă vei mai recunoaște *(1)* am 2,5 kilograme când mă privesc în oglindă/suficient să respir aerul înecăcios al zilelor fără să intru în comă/perfecțiunea manechinelor schilodite din vitrine/motivul pentru care toți iubiții taie din mine bucăți de carne/le învelesc în ambalaje/le vând pe piață la reducere în zilele de după sărbători/ *(2)* mă prăbușesc în laptele care îmi hrănește celulele când mama nu mă poate lua în brațe/o doare pieptul despicat de la operația pe cord și de la clamele din argint care îi țin coastele fără să se desprindă unele de altele/un zid de sârmă ghimpată în care o vreme mi-am ținut sufletul/ mă agăț de lucruri/ le port zi de zi și hainele se rup/ un schelet din coaste/ se văd țigările pe care nu le-am fumat în plămânii/ ca o cicatrice de la arsurile solare/ [figurine] singurul regret este că vei muri din cauza sărăciei/ printre cartoanele care s-au lipit între ele/ mirosul de rășină se prelinge pe bordură/ îți intră în piele se cuibărește în plămâni te asfixiază spațiul neputinței *** fâșii de lumină îți străpung irisul firișoare de apă se scurg din tine ca din chiuvetă stricată nu o repară nimeni în fiecare zi se crapă ești din plastic cuminte pe scaun în sala lungă din care nu vei ieși niciodată timp lucrurile nu cresc niciodată/ele ruginesc/se uzează și vine vremea când le aruncăm/într-un șanț oarecare/anonim/și apoi sunt înlocuite/aruncate nu mai sunt ale noastre/iar în amintiri devin universale/își pierd detaliile/și acest fapt nu ne face mai puțin umani îmi place când alerg /și mă învârt/în casa mea când caut un loc unde să-mi odihnesc trupul cu pași mici în jurul mesei ca atunci când eram copil și îmi reflectam frumusețea pe gresia albă întrebându-mă de ce nu se ciobește doar eram un om mic ce creștea în fiecare zi *** luminile din casă se aprind se sting eu într-un colț al patului încep să număr fiecare minut de mai multe ori și îmi strâng perna lângă suflet aștept să închid ochii dar gresia nu mai este albă/frumusețea s-a pierdut în crăpăturile/din tavan/și devine o frumusețe diformă/stranie/care se ascunde în gânduri/ca o piatră de jad pe cărări/în praf *** nu mă pot mișca în gelatina corpului meu și mă doare fiecare centimetru de piele ce se strânge în cute urâte și nu mai văd uit cum arată culorile aud sunetele mâinilor ce crapă și nu îmi mai pot uni mâinile în formă de inimă nu mai am degetele destul de puternice pentru a ține lumea în palme *** apoi mă trezesc era soare dar nu era al meu și acest lucru contează doar când vreau să ajung undeva pe lumină 3 - perspective asupra aceeași realități lumile din mine se prăbușesc pe rând unele peste altele ca într-o ultimă dimineață în care mă trezesc privind tavanul gol prea alb ca să îmi mai amintesc de el și cu bisturiul caut prin inima de păpușă ceea ce s-a mai păstrat și găsesc atârnate de un corp străin săruturile mele vineții lovite de fluturi cu aripi negre ca într-un documentar despre fiecare om iubit 1. sunt o păpușă fără mâini, fără ochi am haine croite din materiale ieftine de mama pe care le vând uneori femeilor bătrâne ca pe ghemuri de lână prinse cu ață roșie în colțul străzii și miroase a sărăcie în fiecare celulă este ca o boală contagioasă ce ne umilește prin tăcerea capului plecat înaintea magazinelor cu nume sonore dar este atâta libertate purtându-le peste formele trupului până când se aplatizează fiecare sân picioarele devin o bucată de carne ce miroase a proaspăt nou născut seara când mă dezbrac de ele mă privesc în oglindă și uneori prind forma puținelor vieți din cameră pe care nu le-am vândut oamenilor 2. sașa este o pisică, mereu zgârie străinii ce pătrund în casă odată m-am întins pe dușumea m-am înghemuit în trupul meu și m-a zgâriat pe obraji atunci am urât-o i-am zis mamei să o arunce pe stradă, îmi doream să plâng dar mă ustura apa din mine o substanță transparentă pe care bătrânii ar numi-o lacrimă dar eu știu că nu este nu se naște din nicio suferință 3. când plouă picăturile cad din tavan în pat, și se face o baltă în care dorm respirând prospețimea lumii din aerul îmbâcsit cu substanțe cancerigene dar nu voi muri din această cauză sunt alte lucruri ce mă ucid în fiecare dimineață poem nu prea știu ce să fac în timpul acesta/stau în pat lipită de cearceafuri cu temerile în suflet/într-un spațiu unde nu există loc/ *1* ți se îmbibă carnea de formol și toate dorurile tale se întorc în stomac. ca șopârlele care învață să se ascundă prima dată în iarbă. își târăsc coada prin pământ și lasă în urmă praf. rămân apoi să roadă în tăcere mirosul de iarbă topită *2* împart inima în fragmente. e goală. dragostea mea nu locuiește în desenul de pe trotuar călcat de tălpi sau în organul vital. singură dovadă e ticăitul. nu a fost niciun extaz în niciun ventricul nu am fost ca restul celor care intră și ies din viață prin artere. toate iubirile îmi cresc în plămâni. unele cresc mai adânc în respirații. altele doar se învârtesc în nări și rămân înfipte în mușchii feței. *3* se lipește carnea de pietre și îmi adun iubirea toată în plămâni/sufletul nu încape în bocceluța pe care o țin în palme de fiecare dată când plec de acasă/sau/ în respirații adânci și reci care aduc la suprafață toate dorurile/mici și mari/ca baloanele de săpun sub forma ciupiturilor de țânțar/ prematur anorexică motto nu știm nimic despre niciunul dintre noi/trecutul acesta nu va conta pentru niciun creier și nu e nimic special în asta cât timp respirăm laolaltă cu ei/ *** am 17 ani și îmi plac câteva lucruri pe care le cumpăr din burțile femeilor în vârstă, din acea placentă care nu m-a învelit dar care ar putea hrăni un trup gol ca al meu în zilele când sângele devine premisa construirii păpușilor cu intestine inimă și membre care vor modifica țesuturile fără să aibă vreun sex în dulap mă înghesui printre hainele aruncate de o mână care a crezut că pot încăpea și nu pot dormi decât în patul meu unde iubesc oamenii pe care nu-i cunosc dar andreea mă trezește la aceeași oră și uneori întârzie dar nu este vina ei, unele visuri au tendința de a depăși bariera ochilor închiși *** aici nu există salvare aici nu există limite, iubire, umilință și compasiune moleculele și atomii care-mi compun trupul transformă pielea într-o crustă oamenii nu știu să atingă ceea ce este inuman și cine ar avea nevoie de ele când în jurul meu se prăbușesc în mituri unde nu mă așteaptă niciun viitor și suntem ca bețele de chibrit din cutia piticot unde respirăm înghesuiți în coastele tuturor, ne hrănim din inimi slăbite și acolo nu există mișcare acolo nu există refugiu *** sunt anorexică și frumusețea mea se rezumă la oasele sculptate din carne mestecată de dinți uriași în forme curbe care atrag dezgustul celor care mă salvează vara când mă înec în nisip și orice sărut este o respirație artificială există o euforie în a te hrăni doar cu vise care te limitează la câteva clipe vor rămâne decât în urma ta ca un fel de never look back scris în palme cu un ac care se învârtește și nu te obosește *** să nu-ți rupi unghiile când scrii pentru că se vor rupe din carne și vei sângera vei păta foaia și te va dezgusta ceea ce zace acolo îi va dezgusta și pe ei oricum tot ce scrii trăiește doar în mintea ta pentru că oamenii au nevoie de lucruri universale și de haine pe care le-ar putea îmbrăca oricine și oricând și asta trece prin mine ca antibioticul pe care îl iau la fiecare 6 ore pentru a nu-mi infecta inima *** nu mai am cola și asta mă obsedează când nu vreau să adorm nu mai am iubiri la care să mă gândesc noaptea sau la câteva cicatrice care pot fi niște tatuaje a căror simbolistică am uitat-o la găurile cerceilor care s-au astupat într-un mod grotesc dar nu mai contează această suspendare dintr-un corp în altul când toate felurile tale de a (mă) iubi mă dezmembrează în bucăți tăiate pătrat unde miroase a timp pierdut și asta nu e nicio salvare 17 simt cum se balansează sufletul în mine dinspre plămânul drept spre cel stâng iar sângele se coagulează în vene nu știu de unde atâta putere să-și unească globulele roșii și îmi amintesc de copilărie mă simt ca în clasa a V-a când nu știam ce înseamnă cuvântul fortuit atunci mama și tata mă țineau în palmele lor eram așezată pe un piedestal și uneori încă mai stau acolo când mă simt singură unii l-ar numi glob alții ar spune că este floare ceilalți că sunt patetică și ridicolă cum am fost de atâtea ori eu aș spune că este locul în care niciodată nu sunt singură șapteșpe ani și o mie de zâmbete rămase mai beau o sticlă din bax-ul de cola promis și mai închid ochii și îi mai deschid aud doar zgomotul sângelui ce se lovește de pereți ador să fiu patetică pentru anonimii ce mă privesc de la ferestre fără ieșire jerk #1 la 7 dimineața lumea e ratată nu ai altă soluție decât să stai în pat și să te uiți la tavan privești pe rând fiecare umbră. a ta e sub tine. *** abonatul nu e. ăsta încă visează. doarme. e 7.11 și lumea e un jerk care nu mai adoarme și se învârte prin mintea mea. mi-ar plăcea să-i spun "nu vreau să te cunosc. nu vreau să știu că exiști. nu vreau nu te vreau..." dar vin pe rând toate amintirile. mi se face teamă că jerkul se va trezi chiar lângă capul meu ținându-mă lipită de el. respirație lângă respirație. *** la 7:18 îmi e dor de jerk. știu că există dincolo de mirosul din parc și dincolo de căldură. printre cei mai nobili indiferenți. își ține inima la recuperare. uite jerk aici se adună dorințele visele și altele pe care nu le cunoști pielea nu e decât ambalaj. inima e instrumentul lucrurilor. și sunt aici la dracu' iubirea mea și mă golesc de toate senzațiile. îmi frământ mâinile și obosesc. adorm ies din mine în rând indian ca niște copii care se duc să se vaccineze. --- foto: Dragoș Constantin, Agigea 2005
|
|||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
||||
| ||||||||||
|
Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. | | ||||||||
| ||||||||||
Texte Recomandate
|
