O numeroasă participare, comparabilă cu abundenţa unui recif tropical a compensat regretabila lipsă a sonorizării ( fapt consemnat în premieră în jurnalul de bord al „Corabiei Deko” ) însă exilul microfonului împreună cu predominanţa exprimării libere au contribuit, totodată, la o coeziune concentrică, asistenţa grupându-se în jurul vorbitorilor asemeni stratificării specifice genezei atolilor.

În faţa acestei situaţii mesajul autorilor a fost transmis audienţei prin intermediul glasului unor scutieri originali, în numele Doinei Ştefănescu lecturând Sorin Despot iar Dana Banu – însăşi prezenţa ei constituind un liant agonic- dând citire textelor lui Florin Caragiu.


Doina Ştefănescu, muţenia unei lebede agnostice

Tandemul moderatorilor a fost, surprinzător, complet, şi a funcţionat la capacitate maximă.


Cosmin Dragomir şi Felix Nicolau.

Prima reacţie a lui Cosmin a vizat o amintire personală referitoare la o frază citită într-o revistă literară din 2000 în care, despre Ion Creangă se afirma că „ a fost urmărit până la sfârşitul vieţii de o umbră chiţăitoare” o asociere cel puţin bizară; a continuat apoi afirmând că primele patru versuri ale poeziei „Barbie” – text supraapreciat la data postării- „o ratează prin excelenţă” ca expresie a unui „preambul deficitar” în schimb autenticismul ar fi avut numai de câştigat dacă s-ar fi intrat direct printr-un alt verb mai impactant (i-am cumpărat prietenului meu/ un caiet de mate barbie). Uzitat „de sute de ori, sadomasochismul livresc” s-a aplatizat (umerii mei sunt biciuţi de fiecare literă/ pe care încerc să o aşez cu sens) o „temă majoră” care nu este redată „într-o altă postură” plictiseşte.

Cu adevărat reuşite, meritând să fie păstrate sunt, ca pandant, „cvadriga” versurilor din „Jazz”- intimitatea mea e un album de famile/ în care toţi iubiţii se iau de mână şi/ privesc cutii de bere şi funduri de femei/ cu aceeaşi intensitate- redare minimalistă a unei „trăiri de jurnal introspectiv feminin” de aceeaşi claritate imagistică întâlnită în „poezia de şliţ” a lui Robert Şerban .

„Blocul post operator” reclamă asocieri cu suspansul existent în celebrul roman „Carrie” de Steven King, prezentând descrieri în care realitatea este afectată de „senzaţiile telekinezice” dar o serioasă problemă este confuzia generată de ambiguitatea termenilor englezeşti plasaţi contextual pe neaşteptate pentru cititorii mai puţin avizaţi (un beat anonim ca toate gândurile tale) din cauza cărora Cosmin „nu poate fi de acord” nici cu titlurile care evită „similaritatea conţinutului românesc” –angst, the hive, candy- în ultimul caz chiar şi „dropsul” sau „chupa-chups” ar fi fost mai recognoscibile, spune Cosmin, datorită familiarităţii denumirilor.

Ferm convins că „nu există cititori proşti ci doar autori slabi” primul text al lui Florin Caragiu a fost comparat cu un basm al fraţilor Grimm din care „nu mai lipsea decât scufiţa roşie” în urma căruia Cosmin ajunge „foarte confuz” dar încărcat de epitete, dantelării şi globuri „ca un brad de crăciun”. De aici extrapolarea arbitrară a unui bilanţ lipsit de concreteţe (nu ştie ce vrea să spună) fără a ţine cont că imaginile jucăuşe, aparent facile (întindem braţul cu ochii închişi/ şi-ndată ne stropeşte un luminiş) trec dincolo de limbajul redării naive, acţionând ca o busolă care indică simbolistica luminii la început increate apoi perceptibile (Domnul ne leagănă paşii atât de uşor/ hai la răscruce, ne-aşteaptă, ne va tăia cărarea/ ca pe-o şuviţă aurie de singurătate)

Chiar şi în lipsa unei abordări aprofundate, Cosmin nu a negat în totalitatea calitatea de poet a lui Florin, recunoscând că există şanse ca îndemnul lui Marquez „nu plânge niciodată, zâmbeşte, nu ştii cine se îndrăgosteşte de zâmbetul tău” să fie valabil şi în cazul acestui tip de poezie.

Felix admite utilitatea „unui avocat al diavolului”; în ceea ce-l priveşte apreciază la Florin „excepţionala lume a misterelor” în care religiozitatea intrinsecă naturii sale sufleteşti este supusă unei fenomenale capacităţi tehnice de inovare rezultând construierea unei „geometrii complexe” de o cerebralitate plastică, fiindu-i foarte la îndemână, în urma acestei acumulări, să ofere nuanţări edificatoare asupra „deplasării şi apropierii timpului şi spaţiului” ceea ce determină „diferenţele de retorică” (în cazul Doinei aceasta lipsind). Iată numeroasele dovezi selecţionate de Felix care atestă această „extraordinară capacitate de a învăţa” : privirea unui copil curbează spaţiul; căderea apei prin coşul de nuiele e o durere plăcută; copacii îşi schimbă poziţiile rotindu-se lent/ măsoară spaţiul dintre noi din tot mai multe unghiuri; la numai cinci cuvinte depărtare inima se dilată; cândva sângele trebuie să fi fost mai dens; copii flutură strigăte desfăcute gata de zbor; am putea umbla unul în celălalt ca într-o grădină/ şi depărtarea ar fi la o lungime de respiraţie; uneori plângi în somn ca o durere de piatră topită/ care îmi strânge inima în colţul ochilor.

Paradoxal, lectura „foarte artistică” şi aerisită a Danei a dăunat întrucâtva textelor citite, înglobandu-le o efuziune care, iniţial, nu se regăsea ca virtualitate a manifestării fonice; inclusiv domnul Gelu Bogdan Marin recunoştea cât de mult contează recitarea în sine.


Elian, inconfunadabila catifelare a glasului

Meritul Doinei este de a şti să meargă pe o margine foarte subţire, nici „chillout” nici încărcat de „trimiteri pixelice” între „ingenuitatea copilărească” pe care o „înveşmântează sobru”, neexcelând in figuri de stil şi „o profunzime modernă în expresie” (oamenii s-ar grăbi să mă ajute/ ca burienile o casă părăsită) un traseu ales lipsit de echilibristici demonstrative; fără a recicla „urme de simbolism” posedă un subtil simţ al dozării sunetului şi luminii, filtrate cu sensibilitate.


Felix, un etalon strălucitor de alb

Asupra unui singur aspect nu am fost de acord cu el. Desigur, stricteţea logicii poate fi abolită oricând în poezie, dar nu înlocuind pur şi simplu o minune cu alta, ca şi cum poziţionând două oglinzi faţă în faţă te-ai aştepta, aruncând o piatră într-una să se ciobească şi cealaltă; aceea nu poate rămâne decât intactă.

Este clar că următoarele versuri păstrează în ele o contradicţie: „la marginea unei spume de ape pe care nu se mai merge/ ca un om în picioare abia născute” – în primul rînd că nu picioarele sunt născute, nici măcar în cazul nou născuţilor morţi, iar omul în stadiul de bebeluş abia născut, nu ştie efectiv să meargă nici măcar pe pământ, darămite pe apă (exceptând parodii ale box office-ului modern, cum ar fi Bruce Almighty dar şi acolo de-abia ca adult reuşeşte această „performanţă”.)

Petre Flueraşu afirma că lui Florin Caragiu rapida epuizare a interesului cititorului care ar şti foarte curând la ce să se aştepte având trasate foarte clar coordonatele generale sigur „îi va dăuna la un moment dat în volum, prezenţa Divinităţii regăsindu-se „în ultimele rînduri ale poemelor” (Dumnezeu vrea să fie copilul nostru; ...neîntoarcerea apropie inima de saltul în gol spre smerenia lui Dumnezeu; ca nişte aripi grele/ pentru căderea lui Dumnezeu) şi nu numai (când Dumnezeu trece oamenii se ascund/ în inima ta să nu orbească).

Este de apreciat dezinvoltura lui Florin care „construişte peisaje grandioase” rămânând relaxat, „mozaicul ideatic” nu încarcă mesajul iar filosofiile complexe (la trezire/ singurătatea e un leagăn de copil) nu obligă la acceptarea necondiţionată.


Flueraşu Petre, “eclipsat” de un Despot bonom

Plăcut surprins de poezia Doinei (cu toate că „are clişee, abordarea directă determină continuitatea lecturii”) admiră dramatismul descrierilor (şi tot ce ştiam era un cer acoperit de frunze/ ca ultimele lucruri pe care le revezi/ când mori) naturaleţea exprimării ( în faţa monitorului sunt doar o altă fată) prin care reuşeşte, oportun, „să şocheze”, rezonarea/empatizarea afectivă cu cititorii; în plus este „remarcabilă” evitarea patetismului (în blocul post operator)

Marius Conu este în continuare interesat de „poziţionarea autorilor în relaţie cu poezia” prin prisma comparatismului textual.

Bilingvismul existent pe alocuri şi la Florin (big crunch, entanglement) probabil că „şi-ar avea rostul lui într-o zonă enclavică” unde naţiunea majoritară tinde implacabil să-şi „impună punctul de vedere, considerat universal”. Cât priveşte revendicarea „fiorului poetic” care conferă credibilitate autorilor, nimic nu-i împiedică pe aceştia să „întrerupă poeticitatea unui text” sacrificând brusc lirismul prin „cel mai mare prozaism”, însă cu atât mai dificilă (dacă nu imposibilă) este atunci revenirea la starea privilegiată anterioară. De fiecare dată când vor să fie spectaculoşi „doar prin jocuri de limbaj”, din cauza artificialităţii jongleriilor gratuite „mesajul are de suferit”.


Marius Conu

Este mai evidentă, la Doina „dorinţa de a atrage atenţia” de aici „imaginile penetrante” care fac parte totuşi dintr-un lung şir de întrebări adresate unui „oracol personal” deseori consultat întrucât „are nevoie de răspunsuri” pentru multele incertitudini pe care nu se sfieşte să şi le recunoască, de aici proiecţiile, anticipările unui „viitor dorit” din care nu putea lipsi „nuanţa de speranţă”.

Florin Caragiu se mişcă „într-un timp static, liniar” (mereu am vrut să învăţ/ cum sufletul se face trup şi trupul suflet) fără izbucniri şi fără accidente în care „lucrurile sunt puse în ceară, bine sedimentate”.

Felix găsea inedită această preferinţă din partea cuiva „groovy” care, în estetică, „se întoarce la Coco Chanel” deoarece pentru a ajunge la Miruna Vlada şi Andrei Ruse, Marius are de parcurs atât „generaţia beat” cat şi „generaţia beată”.

Gelu Vlaşin dorind să înceapă cu Florin Caragiu a declarat că „nu are nimic de spus”.

Din păcate părerile lui Cosmin sunt „cât se poate de contestabile” acesta distingându-se ca „un Brucan al literaturii” subiectiv „chiar şi în privinţa prieteniilor literare” prin excelanţă guvernate de subiectivitate; mai ales că „tot românul crede că s-a născut poet” deşi în ultimii ani autorii cu adevărat importanţi, la rândul lor majoritar „autosuficienţi şi egocentrici” în spatele numelui cărora s-au ascuns generaţiile fracturistă şi douămiistă „pot fi număraţi pe degete”.

De semnalat „coerenţa şi cursivitatea” Doinei din (angst) unde ar trebui să vorbim mai degrabă despre conexiunea cu Vassili Kandinsky decât despre lanţul de supermarket, puternica imagistică datorită căreia stările transmise „pătrund, prin retină, în subconştient” (şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc/ că în spatele meu ceva mă fixează cu privirea) ca un „ochi al ciclopului”.

În „au jardin de l’enfant” poem „distorsionant dar descriptiv” o comparaţie puţin forţată s-ar putea face dacă ne gândim la Gradinile Luxembourg din Paris prin raportare doar la muzicalitatea versurilor. Următorul titlu (Jazz) este „inadecvat” fiindcă există „încrâncenarea utilizării unor cuvinte” care nu crează o stare relaţionată cu poemul în sine; prin figura tatălui asistăm la „victimizarea unui biografism forţat” (cel mai onest bărbat mi se pare tata/ care nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte). Nici „Kodakul” nu convinge, încercarea redării „unei trăiri existenţialiste” apelând la „flashurile fotografice ale memoriei” care trebuie scuturate de prea mult intimism.


Gelu Vlaşin

La noi s-a ajuns ca noţiunea de minimalism artistic (de predilecţie cel francez manifestat în sculptură, pictură şi muzică) să fie confundată cu „marginalitatea” -nici măcar Blaga nu intră într-o asemenea categorie literară- existând şi foarte puţine studii dedicate acestui subiect; cel scris de Alexandru Matei provine din preluarea unei idei a d-lui Vlaşin.

Poemul care salvează grupajul propus este „candy”, un mixaj „superb” între Salinger şi Bukovsky iar „10.23” ilustrează conceptul de „poezie poster” enunţând tema „unui viitor videopoem” care conţine „doza perfectă de autism” (e o dimineaţă/ în care stau în prosop la birou/ fără nimic) un mod de a spune: „tu ştii ceva? Nu mă interesează părerea ta”

Cosmin a ţinut să sublinieze că dacă nu se manifestă, nu înseamnă că generozitatea lui literară nu există (îmi plac foarte multe lucruri dar nu vorbesc despre ele) preferând în schimb să „caute cu înverşunare” ceea ce merită considerat surplus şi eliminat, tăind, chirurgical numai, anumite fragmente fără a masacra texte întregi ( cu excepţia notabilă a „colaps”-ului propus de Florin Caragiu.

De aceea este sincer când afirmă că demersul Doinei de a da „verdicte în poezie” ( apoi m-a mângâiat pe frunte/ felul lui de a spune/ eşti bleagă) este unul pozitiv, neexistând puncte de suspensie care să deturneze „traiectul narativ” pe câtă vreme asamblarea unui vitraliu din „bucăţele frumos colorate” nu demonstrează decât o diluare „Homo ludens să trăiască!”

Adrian Suciu şi-a dat seama ce anume îi lipseşte Doinei, de altfel „o poetă de-a dreptul talentată” care are de pe acum toate premizele pentru a se impune, mai puţin necesara tensiune generată de ingredientele lipsă atât de căutate la ora actuală: disconfortul, incoerenţa şi violenţa, de aceea rămâne „atât de imprevizbilă”.


Adrian Suciu

De unde concluzia că o combinaţie poetică „aproape perfectă” ar fi dată de următoarea formulă: Ra+ Despot+ Do, la auzul căreia reacţia amuzată a lui Gelu Vlaşin a fost considerarea rezultatului drept „golemul întruchipat”.

Că tot veni vorba despre Sorin Despot, lui nu i-au placut decât trei poeme, toate purtând semnătura Doinei: au jardin de l’enfant , cu o încrustare „de-a dreptul genială!”- era o grădină odată/ cu mama care atârna haine albe în pomi/ părul ei lung şi aspru mirosea a/ castane usvate la soare- Jazz şi candy.

În special pentru că poezia scrisă recent de femei ( nu feminină!) -de altfel a recunoscut că s-a pripit afirmând asta, în urma observaţiei lui Adrian Suciu despre accesibilitatea oferită inclusiv bărbaţilor care scriu şi ei în acest registru feminin- îmbracă „dimensiuni scabroase” axate pe „deviaţiile sexuale şi teribilism”.


Sorin, la înălţime
Dedesubt, Cătălin Găian-König.

Orice explicaţie pentru care Florin Caragiu „nu este pe gustul lui” nu-şi are rostul, contează doar că dintre cele trei esenţiale categorii, a poeţilor, poeziilor şi cititorilor el nu se încadrează ultimei.

Lansarea volumului Danei Banu a beneficiat de momente edificatoare pentru sinceritate, colegialitate şi mai presus de toate, prietenie, autoarea primind din partea tuturor aprecieri şi felicitări pentru această reuşită.

„Ţara lui Elian” reprezintă pentru Florin Caragiu „un tărâm de limită” de unde, printr-o foarte bună circulaţie între viaţă şi ficţiune „se dezvoltă o dublă perspectivă” asupra cotidianului; cuvintele „muşcă” din sensibilitatea cititorului cu aceeaşi aviditate cu care descriu fie „prezenţa în absenţă” fie viceversa.

La fel de bine dozată este „picurarea luminii în întuneric dar şi a întunericului în lumină” pe o filiaţie neoromantică exploatându-se „teme adânci” precum alteritatea frumos zugrăvită „în fragilitatea vieţii umane”.


Florin Caragiu şi Călin Sămărghiţan

Venit de la Sibiu pentru a ne împărtăşi impresiile sale, Călin Sămărghiţan găsea grăitor faptul că nu-şi mai aduce aminte momentul întâlnirii cu poezia Danei.

Impresionant a fost însă cum a descoperit steaua polară a inspiraţiei poetei „acel al doilea acasă” locul care „se transfigurează mereu” unde te reîntorci, niciodată acelaşi, (o atitudine asemănătoare a identificat Călin în celebrul stih eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată) îmbogăţit „cu o experienţă în plus” pentru a pleca mai departe. Este salutară modalitatea găsită prin care Dana reuşeşte să păstreze „un limbaj poetic uniform şi unitar” fără a cădea în monotonie. Apelând la bogate leitmotive ni se oferă o imagine a sufletului revelatoare pentru „tragismul unei căutări perpetue”, căutarea unei destinaţii presimţite „deja dar nu încă” de care nu este niciodată mulţumită Dana Banu.

Autoarea a citit două poeme: „femeie vorbind depărtării” şi „liniştea călătorului printre cuvinte” iar Daniel Făt a susţinut un microrecital în care vivacitatea instrumentală şi mimica debordantă au antrenat din plin spectatorii.


Daniel Făt

În continuare, alte probe vizuale de la faţa locului, mai mult de doi autori contribuind la prezentarea tuturor fotografiilor: Ştefan, Alice şi cu mine.


Dana.


Lecturi concentrate


Zâmbete mulţumite