Ultima bandã a lui Krapp
de Samuel Beckett






Astã searã am reuºit sã ajung ºi eu într-un sfîrºit la teatru. ªi nu la orice piesã, ci la “Ultima banda a lui Krapp “ dupã un scenariu de Samuel Beckett, purtînd semnãtura regizoralã a lui Alexandru Dabija ºi interpretarea magistralã a lui Marcel Iureº.

Acum, pentru cei nefamiliarizaþi cu opera lui Beckett, piesa poate pãrea de neînþeles.
La o primã reprezentaþie.
Poate aduce a pledoarie pentru nebunie. ªi totuºi, nebunii vãd ºi percep realitatea mult mai bine decît noi, cei “normali”.

Beckett trebuie înþeles printre “rînduri”. La fel ºi piesa. Trebuie simþitã, înþeleasã dincolo de simplu act scenic.

“Cutia 3, rola 5”
Amintiri de demult.

Cortina se ridicã. Decorul : un birou pe care se aflã cîteva cutii cu role de magnetofon, un fotoliu vechi.
Intrã Krapp. Cu miºcãri calculate ºi paºi mici dar siguri se aºeazã la mãsuþã.
ªi, asemeni oricãrui om pierdut în singurãtate auto impusã ºi aflat la o vîrstã destul de înaintatã îºi începe tabieturile. În fiecare zi, vreme de 30 de ani, începea ziua cu trei banane. Þinute în sertarul biroului.

Krapp este întradevãr izolat de lume, însã nu ºi de trecut. Trecutul este, în opinia mea, singurul lucru care îl apropie de lume, lumea lui, viaþa pe care a avut-o pînã acum. ªi pe care într-o oarecare mãsurã, o regretã.
Singurul liant cu trecutul sunt înregistrãrile, repetate ºi oarecum obsedante, fãcute de a lungul timpului.
Liant ce ne dã posibilitatea sã cunoaºtem, sã înþelegem viaþa de acum a lui Krapp.
Asemeni celorlalte personaje ale lui Beckett, Krapp încearcã o împãcare cu el însuºi, cu regretul trecutului, cu prezentul apãsãtor, cu tot ceea ce înseamnã viaþã.





Moartea mamei, iubirea sfîrºitã în eºec pentru o femeie, regretul pentru viaþa ce a trecut, împing personajul nostru spre o asemãnare cu Faust la un moment dat.



Însã Krapp este conºtient de faptul cã ºi el este vinovat pentru calea pe care viaþa sa a luat-o. Este unul dintre acei solitari ce ºi-au ales solitudinea ºi îºi analizeazã amintirile

Amintirile... Oare ce ne rãmîne cînd cei dragi ne pãrãsesc? Cum rãmînem noi prezenþi în cei ce ne preced? Cum va ºti lumea de noi?
Amintiri....frînturi din istoria noastrã, ne conduc spre introspecþie, sau cum spunea Krapp, retrospcþie.
ªi cîteodatã ne dor. Ne dor pentru cã ne dãm seama de greºelile pe care le-am fãcut.
Iar timpul nu se mai întoarce...oricît de mult am vrea.

Depinde de noi cum ne trãim viaþa. Doar noi decidem dacã ne izolãm sau nu de lume, dacã vom trãi clipele rãmase pînã la sosire Doamnei în Negru, lîngã un magnetofon, ascultîndu-ne clipele de mult apuse.


Vã recomand cu multã cãldurã sã mergeþi sã vedeþi aceastã piesa. Sau sã-l citiþi pe Samuel Beckett.
Nu veþi regreta.







N.M.P