| + "cucuruz, uloi, crumpiri, ceapa, pasula" | Mae Stanescu [31.Jan.05 16:47] |
| lectura acestui articol mi-a adus satul romanesc mai aproape; desi mi-am dorit mult, niciodata nu am avut ocazia sa experimentez atingerea aceasta cu lutul, se pare ca e ceva magic acolo, de care te poti desprinde greu... cu multumire, Dusan Baiski | |
| + Olarit | Daniel Dinescu [31.Jan.05 20:25] |
| Si eu va multumesc, Dusan. Pe langa realizarea care dezvaluie o experienta indelungata in presa, articolul dumneavoastra ne aduce in fata ochilor un mare adevar: tristetea mortii unor meserii extraordinare. Dupa cum bine spune 'uica Ion', tineretul din ziua de azi are alte preocupari, mai bine sta in drum si da in cap. Foarte bine zis. Articolul nu numai ca ne prezinta aceasta lume extraordinara, dar ne si atrage in ea, ne face sa ne dorim a fi acolo, a plamadi oale cu mainile noastre, a-l asculta cu propriile urechi pe batran. Felicitari pentru subiect si realizare! Cu respect, Daniel | |
| = Dusan | Vasile Mihai [31.Jan.05 23:21] |
| Mi-ai desteptat amintiri frumoase cu articolul tau... Cu douazeci de ani in urma, am avut si eu ocazia sa cunosc pe unul dintre ultimii reprezentanti ai acestei arte (ca dupa parerea mea umila, este vorba cu adevarat de o arta, un mestesug ridicat la acest rand de talentul si sufletul olarului). Se intampla in Horezu... iar numele olarului imi scapa pe moment, dar sunt sigur ca mi-l voi aminti zilele acestea. Era, pe vremea aceea, un om destul de in varsta; nici nu stiu daca mai traieste sau daca nora lui i-a dus mestesugul mai departe, asa cum incepuse. M-a impresionat tare mult articolul tau... mai ales ca acel trecut reprezinta pentru mine o comoara calda si draga. Am revazut cu ochii amintirii acea vizita si, desi eram numai un copil pe vremea aceea, am putut recunoaste in articolul tau multe din lucrurile pe care imi amintesc ca mi le-a spus batranul. E si randul meu sa iti multumesc. Cu drag, Mihai | |
| = Bucurie de copil | Dușan Baiski [01.Feb.05 09:40] |
| Mă bucur pentru faptul că articolele mele trezesc emoții sincere. Este adevărat că la unele lucrez mai cu drag decât la altele. Depinde și de sentimentele pe care mi le trezește mie însumi un subiect și/sau un interlocutor. La cel cu uica Ion Stan de la Biniș am lucrat, într-adevăr, cu drag. Când eram de-o șchioapă modelam și eu din lutul frământat în drum de roțile căruțelor și copitele cailor felurite figurine, jucării și chiar oale. Le puneam la uscat la soare. Multe cr[pau. Cu cele rămase întregi mă jucam. Ne jucam, de fapt, toți copiii. Dar cele mai dragi mi-au rămas cotcodăile, niște "pocnitori" din lut proaspăt, neuscat, cu fundul foarte subțiat și udat cu scuipat, pe care le dădeam cu gura-n jos de cărămizile de pe flaștărul (trotuarul) din fața casei bunicilor. Sau, mai ales, de cele din fața casei lui Mihai baci, că erau cărămizi mai mari și mai netede. Aerul prins în cotcodaie era brusc comprimat și trebuia să iasă pe undeva. Și ieșea cu mult zgomot prin fundul cotcodăii. Iar bucățelele de lut se lipeau de ce altceva decât de casă… Amintiri… Parcă dintr-o altă viață. | |
| = nascator de simtire | loredana [14.Feb.05 06:36] |
| ...si cineva, pe un alt site literar, se speria de soarta culturii, de rarefierea filonului de simtire pur romaneasca.Poate nu a nimerit cu lecturile unde trebuiesi, in mod cert, nu v-a citit articolul. M-ati teleportat, pur si simplu, intr-o copilarie in care lutul a fost ingredientul meu principal pentru multe minuni (ca stare, nu ca rezultat) si uneori, cred ca nu eu am modelat in el figurine, ci el mine simtire. Azi plec de aici un pic mai bogata... | |