+ din loc în loc, din când în când | Ioan-Mircea Popovici [22.Dec.17 07:37] |
De la “pozele cu zimți” până la “colajul de poze tăiate cu foarfeca mare de croitor” se trece prin alchemia tuturor transformărilor, unde, dacă nu stăpânești instrumentele Canoanelor Vuza, feminitatea și feminismul devin două tărâmuri fără punte între ele. din fuga calului în valea radicalului luam jocul în serios din noaptea înstelată acum, nu altădată o stea mare ultramarină pentru care-mi asum întreaga vină “ne ascundem sub pat, invocăm spirite extraterestre să ne scoată din amorțeală Port clopoței la gât, mă joc cu tine până spre dimineață” | |
= ... | Marinescu Victor [22.Dec.17 08:09] |
"nu suntem inteligenți, suntem două creaturi de pe care se iau desene rupestre tu ai o suliță, eu un fluture viu în palmă." :) | |
= - părere și aprecieri - | Iulia Elize [22.Dec.17 22:35] |
Frumoasă imagine, Eirene, aceea cu fluturele, de fapt remarc construcția plastică a întregului poem. Așa pare, ca o acuarelă, ca o singură tușă pe pânză, cu pensule înmuiate în diferite culori. | |
= Mulțumiri :) | Irina Lazar [29.Dec.17 18:59] |
Mulțumesc pentru steaua de mare sau cea care vine de la mare, normal că și eu îmi asum vina pentru poeziile astea, ce-o mai fi și ele, mici doze de masochism, încercări, tușe pe o pânză imaginară, arpegii, matematică. Domnule Ioan Mircea Popovici, mereu aici pentru a deschide porți și pentru a aduce un zâmbet, printre rezolvări. Mulțumesc pentru sugestii și aprecieri, Victor Marinescu. Mă bucur că mă citești ;) Iulia Elize, încântată. La mulți ani! | |
= . | Petru Teodor [09.Feb.18 13:16] |
aici ai un contrast între senzația de senzualitate și cruzimea sugerată de ”tu ai o suliță, eu un fluture viu în palmă”, de acolo vine masochismul tău. Dar până la urmă este joc, așa cum îl conștientizezi - ”mă joc cu tine”. Interesante metaforele ”roiuri de albine” referitor la lumină, și ”spirite extraterestre” - referitor la gesturile noastre diurne/matinale. Despre ideea de trecere și vis (”nu suntem inteligenți, suntem două creaturi / desene rupestre într-o peșteră”), aceasta este atenuată de lipsa de lux portantes (be-hav(e)-iou(you)-r(are)), sau de reflecție, dar această superficializare este necessară în jocul tău de contraste. În cele din urmă rămâne senzația de joc și gustul amar din ultimul vers. Poate asta ai vrut, who knows... | |